Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Mihai Rădulescu (1936 - 2009)

Saloma și Proorocul
Ceruri sfâșiate
Ospățul de prisos
Baladă
Migratoare
Argeșii din veac
Închinare
Prispa lui Moș Pricopie
Cântecul teiului
Salt
Stare de mai
Văile umede
Negura
Lacuri



         Saloma și Proorocul

Entuziastului prieten Mihai Vladimir Crețescu

I

Printre dune curge șarpe;
Vin alți șerpi din depărtare;
Trupurile – corzi de harpe –
Cântă-n unde lucitoare.

Scorpioni în drum lăptos
Se-ncârligă și se-ndoaie.
Un copac alb buretos;
Lângă el – un miel și-o oaie.

Pier acuma spre cetate
Toți oștenii lui Irod.
Lanțul porții lung se zbate.
Coifuri sângeră pe pod.

Au intrat. Tăcerea-i plină.
La un geam, umbrit, un chip:
Gura roșie, pelină,
Ochiul fuge, de nisip.

...Și tresare: robul sfânt,
Ioan Iudeul, o privește:
Fruntea-i rouă și pământ...
Un soldat îl îmbrâncește.

Chipul moare. Totul piere.
Luna cerne peste case
Stropii umezi de tăcere...
Case ‘nalte, case joase.

II

Zace luna-n vârf de par.
Totul doarme. Doar la groapă
Vietățile apar
Ca mari sălcii-n mal de apă.

Stau leoaicele pe labe.
Tigrii gem cu pleoapa joasă.
Șerpii și-au adus podoabă
Groapei pielea de mătasă.

Ioan grăiește tuturora.
Când vorbește, când se roagă.
Legănată, aurora
Vine vorba s-o-nțeleagă.

Și răsună printre gloduri
Glasul palid, obosit;
Cântă jalnic stranii moduri
Botezate-n noul rit.

Pletele Ion și le pleacă
Peste pieptul ros de piele.
Dorm ceilalți în valea seacă,
Ninși de ultimile stele.

III

Stă Saloma-n umbră rece,
Ghem pe marmură de treaptă.
Gândul trece și-l petrece;
Parcă pleacă, parcă-așteaptă.

În picioare; pare fune,
Sân de chihlimbar și gene.
Pasul pe pietriș când pune
Crezi că razimă doar pene.

Se întoarce; pleacă iară;
Și revine încă-odată;
A strâns pumnul mic de ceară;
Iat-o iarăși așezată.

Și, deodată, intră-n Sală;
Tauri fripți, piper și cepe.
Șovăie. Se ‘nalță. Goală,
Dansul rugilor începe.

IV

Crește luna-n două coarne, 
Ca o lotcă de pescar
Plină solzii să-și răstoarne.
Un lăncier aruncă-un zar.

Umbra zarului se farmă
Pe podeaua putrezită.
De departe vuie larmă.
Carne-n adieri și pită.

Zarul cade iar. Pe-o tavă
Dusă de-un oștean în zale:
Țurțuri roșii, pulberi, lavă,
Cap cu barbă de pașale.

Stă Saloma-n neagră poartă.
De sprâncenele stufoase
Capul către buze-l poartă,
Sus, la buze chiparoase.

Suge fruntea-ncrâncenată.
Ochii strânși mult a durere.
Unghia tare, de agată
Gura lui, gura i-o cere.

Ioan Iudeul nu răspunde.
Capul lunecă-n noroi,
Aură de aur – unde 
L-a primit și îngeri goi.

1956 

La inceputul paginii


         Ceruri sfâșiate

În amintirea actriței Eugenia Dragomirescu

I

Purificat de dragostea mea freamăt
Simțind natura-n trupul de alături.
Coboară gându-n subsuoara caldă;
O, nimeni mai nebun ca mine nu e!
Dau toate cărțile din lume numai
Să înțeleg ce-i carnea ta, iubito!
Ai fost șuvoi de lavă și lumini
Atunci când ni s-a rupt din soare glia;
Din firea ta umană astăzi simt,
Să-nfrunte evul nostru, cum emană
Metalele topite-n aburi denși,
Din nodu-acela fără timp, dintâi.
Dar mai afund te răscolesc în carne
Să aflu cerul sugrumat de bezne.
Și mă cufund, pieziș, sub oceanul
Ce-nchide-n clocotiri de zări și spume
Ogorul fiilor pământului.
Tu te-ai născut din ape, translucidă, 
Un bumb de viață cât e un surâs, 
Întâia plantă, dimineața lumii
Ce-a cântărit de-i ceasul lung spre noapte.
Și ai cuprins planeta între brațe
Ce miroseau a muguri verzi și cruzi,
Lumină decantată în tulpine!
Te-ai legănat pe rădăcini spre maluri,
În taină preschimbată și sălbatic
În vietăți de sine mișcătoare.
Tu ești tăcerea pândei și ești saltul
Întâiului jefuitor de sânge.
Ești piatra șlefuită în cavernă,
Ești prima întrebare ce răsună,
Ești cea dintâi morală omenească; 
Ce înțeleaptă-i nebunia mea!
Prin ea trăiesc, înțelegând ființarea,
În tine-alăturea cu ierburi moarte,
Pe tăvălugul miilor de ani
Schimbată-n hrană pentru alte ierburi,
Alăturea de hoituri de-animale
Ce-s moarte să răsară-n alte trupuri,
Alăturea de oameni ce-ngrășară
Ăst lut din care te-ai născut, Femeie.
Da, singura-mi scăpare-i să trăiesc
În tine, să îndepărtez din minte
Credința că sunt singur.
Nu! suntem doi, porniți de la-nceputul
Pământului, aripi ce au țâșnit
Din puful alb al Păsării Iubirii.

II

Iubirea doar pătrunde-n întuneric!
Nadir suprem cu gene-ntredeschise,
Privind în ochii tăi afund alunec,
Prin dragoste, departe, către cer.
Și înțeleg! În Spații se revarsă
Aidoma trup cu al iubitei mele.
Împărățiile magnetice
Pe care duhul meu le-a-nconjurat
În orice bob al cărnii pământene,
Materia fulgerătoare, dură,
Cuprinsă-n formă moale, femeiască,
O regăsesc în hoardele de aștri;
Trăiesc în ea, beat de mișcare pură
A coapselor solare-n infinit.
Eterna legănare a Enigmei
Astrale eu o simt iubind femeia
Ce nerostit, în preajmă, -și geme taina
Și fiece spasmodică-unduire
Ce se evaporă-n miresme tari 
E-o naștere de foc în univers
Sau nimicirea unei mări de stele.
Contemplu-acest incandescent Colos
Și îngenunchi la trupu-asemeni Lui, 
Din sânii calzi s-adun Nemărginirea.

III

Rug nevăzut și negândit, egal
Cu tine însuți, margine a mea
Și miezul meu nemărginit – Iubire!
Din frunzele lăstarilor din suflet
Mi-ai picurat pe fruntea cea de taină
A nopților de zbucium, rouă rece;
E foc, e apă, aer, glod, Iubirea?
La început a fost Ideea... Doamne!
Pătrunsă de materie-i tot Cuvânt.
Când îngenunchi Gândirea lângă sânii
Cu unde și cu dune-nfiorate
De nemișcarea dorului ce-așteaptă,
Sahara mea de sânge și de lapte
Din care setea nu pot să-mi astâmpăr,
Simt cum dintre hotare clatin Focul
Și mă desprind din corp cu trup de fum,
Coroana Cosmosului o străbat
Ca o lumină făr’ de început,
Și mă strecor prin crengile Iubirii,
Cu ele Unul și prin ele-Același.
Și eu sunt trunchiul Însuși al Iubirii
Și preot sunt iubirilor din mine.
Oprește-te-ntr-acest atemporal
Și nespațial, Privighetoare blândă, 
Să îmi veghezi extazul. Mă primește
Sub aripa Statorniciei Tale.
Cuprind rotundul Ochiului Repaos.
Adânc pornesc plutirea nesfârșită
Prin razele privirii lui. Ascultă!
El mă iubește! O, rămâi în mine!
Prin tine, mântuirea mea, trăiesc
În moartea vie și desăvârșită.

IV

Crepusculul privirilor iubitei...
În luntrea genelor cobor prin flăcări
Din cataractă-n cataractă. Mort,
Mă prăbușesc dintr-o luciditate
Străină și anostă spre Iubire.
Și lopătând în Styxul regăsit,
Strig din tăria cerului spre-adâncuri:
“Eu te iubesc, iubesc, iubesc, iubesc!”
Și se rostogolește în ecouri
Chemarea neputinței pământene.

Sfâșie, sugrumată, vocea ei
Spre-a-mi întâlni durerea, depărtarea:
“Dar unde ești? De dragoste orbită,
Himera mea cu pieptul de vătui,
Simt cum ne ard polare veșnicii...”

11 I 61

La inceputul paginii


         Ospățul de prisos

În amintirea poetului care nu a apucat să publice 
nici un vers Mihai Vladimir Crețescu

Păzește-ulucile-o vădană
Cu plete grase sub maramă,
Cu șolduri late, legănate.
Amurg. Molatic așezate
Pe bănci: copile, țânce, babe.
Rod câini flocoși din groase labe.
Troznește-uscat câte-un căscat.
Un flăcăuaș încălecat
Împroașcă fum spinos din ochi,
Din nări. De deochi
Roșesc pistruii-n amurgire.
Pe gard se lasă-un cer subțire.
Cuptoare cocoșate-n lut.
Din când în când un muget mut
Și umed sau un nechezat.
Răspunde-ncet un alt căscat.
Prin ierburi, grieri și cosași
Și câțiva stropi de cânt golaș.
Încet pe-un deal aburcă seara.
Cu două becuri naște gara
Pe stânga, -ncolo, pe câmpie.
O seară goală, colilie.
Se pierd din drum, pe nesimțite,
Pe jumătate adormite,
Femeile ce-au stat la sfat.
De lună satul legănat
Se fumegă pe înnoptare,
Apare iar, apoi dispare.

Cu seara urcă printre stele
Un cântec plin de temenele,
De vorbe dulci și alintări;
Se-ntinde peste-mpădurări
Viersul zis din frunza verde
Ce-ți fură dorul și ți-l pierde.
Lungit fiorul pân-la os.
Călare-n deal,Vălean frumos.
– Vălean, Vălean demult visat,
De moleșeli descălecat,
Te-așteaptă perne și dantele
Și lustruitele podele.
Și vin, mâncăruri aburite,
Copane-n sosuri înroșite,
Și acrituri, dulcețuri, pită...

Nu-i cale lungă la iubită.

Vălean pornește pe drumeag.
L-așteaptă-o bârnă și un fag.
Se-nșiră case să le numeri.
O cruce mare peste umeri
Bisericii cu varul nou;
La ea în față, ca un ou,
A-ngenunchiat și luna-n glod.
Întins pe uliță, un pod
Cu susur dulce pe sub el.
Îl trece calul cătinel
Și se oprește la răchită.
Apoi, tot trupul de iubită
Se lasă greu pe gând, pe tot.

Vălean împinge ușa-n gol.
În lemn zac gemetele stol.
Lumină mare sub prosoape
Împăunată de nu-ncape.
O albie pe lângă pat.
Piciorul gol ce s-a scăldat 
Rămâne-n apă să se-alinte.
Un sân stă umed și cuminte.
Alt sân urcat spre subsuoară
Se lasă șters de pânza rară.
O mână mai cuprinde-n jos
Miez de carne-ntunecos.
Vălean se-apropie de fată.
O strânge-o dată. Încă-o dată.
A treia oară, o lungește
Pe-un rai de foc, împărătește.

Acum e ridicată-n rână 
Și ia obrazul lui în mână.
Vălean o mângâie și-o pupă
Și-i soarbe nădușeala-n cupă
De sâni. S-a răsturnat pe spate,
Cuprinsă nou de alte ape.

Apoi un gol sfâșie lung:
Nici dragostile nu-i ajung.
Doi stau și tac. Ascultă-n timp
Când trupurile le stau ghimpi,
Prea ușurate de dorinți;
Pe pat zac grele două minți.

La zid trebăluiește goală.
Și chiar a pus pe foc o oală.
Ursoaică tânără, stejar
Din cărburi simple, pline, tari.
Vălean mănâncă miez de pâine.
Afară urlă-n cer un câine.
Ea vine lângă el; să-mbuce
Îi trage masa. Dă să urce
În pat și cumpănit îi spune 
Cu glasul strâns ca de o fune:

– “Eu te-am chemat să ospătezi
Și-n patul meu din nou să șezi
Ca și mai an, Vălean-Vălene.”
Cu flăcări vișinii pe gene 
Ea îl sărută pe bărbie, 
“Că de un an nu te mai știe
Cearșaful, perna, trupul meu,
Dar te-a știut, știut mereu
Buricul alteia din sat
Și părul ei ai răsfirat
Și i-ai cosit tu fân cu floare,
La subțiori și țâțișoare
Răcoare-n soare să le țină,
Înmiresmată cu sulfină.
Și unde-a fost copac în sat
Sub el la-ntors v-ați sărutat.
V-ați răzimat de garduri multe.
Păzeau urechi să vă asculte. 
Și unde-au fost cu trei, cu doi,
Vorbit-au vorbă tot de voi.
Nu m-a durut rău gura lumii,
S-a dus ca-n vânturi praful humii.
Dar inima din pieptul meu
De-un an de zile zace greu,
Deaceea te-am chemat aci: 
Să-i spui ce-oi ști, să-i faci ce-oi ști!”

Pe foc dă ciorba-n fierbet gros.
Pe masă: verde măr zămos.
Vălean încearcă o țigară.
Din buzunar îi cade-afară
Batista fetei cu păcat.
Iubita parcă a uitat
Vorbirea caldă, mătăsoasă,
Ce tremură prin pat, prin casă.
Se scoală, naltă. Spune: “Taci!”
Și degetele-i, clești de raci, 
Batista fetei o ridică.
Vălean se încovoaie-n frică.
Afară luna scade-n deal.
În fund, un nechezat de cal.
Iubita lui se dă-ndărăt, 
Pe întuneric, de omăt.
Vălean o simte ca un nor.
În duh se sfarmă un fior.
El îi șoptește: – “Dragă...” Stă.
Dar ea în lături se tot dă, 
Cu mâna ia din foc tăciune
Și ochii lui, doi ochi răpune,
Și înroșește de săcure
Gurguii lui cu plâns de mure
Și brațe două le desparte
De trupul alb bocit de moarte.
S-a șerpuit Vălean pe jos
Sfârșind ospățul de prisos.

În cărnuri frânte-i mort Vălean.
În gură ține strâns un ban.
Iubita stă mai la perete
Cu fața strânsă-n negre plete.
Vălean se scoală fără trup,
De aur tot, ca dintr-un stup.
Pe ea o uită-n colț de casă;
Trecutul lor nu-l mai apasă.
Și iese-n soarele din tindă
În brațe ziua să cuprindă.
Un fluture pe flori, hai-hui.
Dă din copite calul lui.
Vălean îl strigă: n-are glas...
Și calul tot pe loc a mas.
Îl mângîie pe coama sură.
Dar calul mestecă din gură.
Îl ia de frâu. Nu îl urmează.
Vălean e moale ca-n amiază. 
Și iese-n uliță, să plece.
Deodat se simte totul rece:
Alăturea de el e mama. 
Privindu-l, ea nu îi ia seama.
Și pleacă el și pleacă-n vale,
Să lase-n urmă sat de jale.
Copacilor le stă nălucă
Pân’ ce de toamnă se usucă.
Încet se-apropie de sat.
Nici câinii-n seamă nu l-au luat.
Și merge-așa și merge-n sus
Și nu aude ‘bun ajuns!’
Mai e doar luna de-l iubește
Și soarele de-l încălzește
Și mama lui pe prispă, jos,
Ce plânge-n plâns Vălean frumos.

1956 

La inceputul paginii


         Baladă

Plecau călări
Spre depărtări,
Mi-au spus;
Spre alte țări
Scăldate-n mări
De-apus.

Plecau pe rând
Uitând, uitând
De noi;
Treceau prin vânt,
Treceau cântând
Prin ploi.

I-om aștepta,
Dar s-o-nopta
De veci.
Ler lerui la,
Prin geana ta,
Te treci.

4 V 55

La inceputul paginii


         Migratoare

Zvelți peregrini! Vezi, cârduri de sălbatice
Străbat mari curcubee singuratice,
Larg lopătând prin cerul cald și rar.
Deasupra mărilor egal tresar

Cortegii însorite de caicuri, 
Planări de păsări vii și mozaicuri. 
Dar zborul lor e doar un lung repaos, 
Precum al heruvimilor din naos.

1959 Salcia

La inceputul paginii


         Argeșii din veac

Amintirii prietenului Poet Horia Nițulescu, 
cel dintâi ascultător al acestor versuri
la Jilava

Ce turle, turle... Argeșii din veac,
Lipiți între chirpici cu gingășie,
Se-mplântă-n călindar și-n veșnicie
Să fie semețirii noastre leac.

Manole, pasăre cu zbor din schele, 
Bănatul tău rămas-a pe pământ:
Cu fiecare nou așezământ
Se tescuie un duh sub tencuiele.

1957 Jilava

La inceputul paginii


         Închinare

Aceluiași Horia Nițulescu,
în amintirea multor stacane de versuri 
băute împreună

E zoburi sticla pe sub mese.
Bețivilor ce să le pese
De-a mai rămas pe fundul ei
Din visul mare un crâmpei.

Ăst vin pierdut pe dușumea
La masa morților aș vrea
Să-l închinăm cu dumneata
Bacovia.

1958 Jilava

La inceputul paginii


         Prispa lui Moș Pricopie

– în spiritul lui Luchian –

Într-o oală dorm măsline.
Lângă ele, la fereastră, 
Bâzâie o muscă-albastră,
De căldură și de bine.

Șade-n creangă păsăruică.
Prispa s-a lungit la soare;
Poartă flori la cingătoare
Și momeli de fum de țuică.

1953

La inceputul paginii


         Cântecul teiului

poetului și istoricului filosofiei române Vasile Zvanciuc,
prieten nedesmințit al tinereților mele, 
alături de care am descoperit poezia șatrei

Copaci, copaci
Cu fruntea trunchiului căzută peste masa zării
Și pletele-asudate de apus!
Băteți din rădăcini, băteți din crengi
Să tacă, zău, să tacă nesfârșirea...
Măi, teiule, îți intră-o frunză-n ochi; 
Ci nu te legăna că-ți văd buricul
Și pântecul cu pielea netedă, lucioasă
Și simt cum se-arcuiesc în spate,
Ca la țigănci, sub coviltirul fustelor, harbujii,
Ca la țigănci, bătu-le-ar să le bată,
Când opăresc, șezând pe vine-n iarbă,
Găina ce-au șutit-o pe-nserat.
Măi teiule, îți intră-o frunză-n ochi
Și-mi pare că ai gene de țigancă.
Văzut-ai tu privirea ce-mi aruncă
Spre șold țiganca-aceea cu pricina?
Să tacă, zău, să tacă nesfârșirea,
S-aud cum cântă teiul lângă mine!...

26 III 61

La inceputul paginii


         Salt

Laviu
Lui Hrandt Avachian

Foșnet și fior.
Salt de căprior
Cu puf de carâmb
Peste dâmb.

Lunecă la vale
Pulberi mototoale:
Soare
Sub ninsoare.

III 66

La inceputul paginii


         Stare de mai

stare de mai
puf și urzici

vodă 
prin lobode 
slobodă
ode 

soare
ce mai
zici?

La inceputul paginii


         Văile umede

Văile umede
Flutură brume de
Toamnă.

Tu  mi-ai vorbit ?

Brazii agață
Fluturi de ceață.
                                             
Unde te-ascunzi
De nepătruns?

Drum, de-a fost drum,
Nici nu l-am știut.

Totu-i sfârșit
De la-nceput.

La inceputul paginii


         Negura

Trec bătrânii peste 
Oasele din creste.

Mână-n dimineață
Care mari cu ceață.

Câini de fum și val
Calcă-n leagăn orb.

Zboară lângă-un cal
Umbra unui corb.

1967

La inceputul paginii


         Lacuri

– gravură –

Ce lacuri verzi și pâcle ții-ntre gene?
Pe fundul lor coloane frânte-n valuri
Și zei betegi și urme de portaluri
Găsesc, când te privesc, pustii, perene.

În ochii-adânci civilizații moarte
Sunt visurile-adolescenței tale –
Iar eu cutreier prin ruine-agale
Și îți citesc trecutul ca-ntr-o carte.

Păcatu-și are temple printre unde,
Dar nu m-opresc. Alerg acolo unde
Pietrarii meșteri n-au strivit nisipul
Cu marmure păgâne și streine...
Sub salcie, ții minte, -ai stat cu mine...
La umbra ei cobor să-mi caut chipul.

12 XII 60

La inceputul paginii