Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Mihu Dragomir (1919 - 1964)

Adolescență
Știu
Miresme
Tu
Acum
Ploaie



         Adolescență

Vânt, dumbrăvi, și optsprezece ani ...
Strada cu salcâmi sau cu castani,
primăvară-n balta renăscută,
zile ce-amintirea le sărută ...

Fată cu mijloc de violină,
unde-i cartea noastră de latină,
mîzgălită, printre ablative,
cu distihuri șchioape și naive ?
Adunai în ochii viorii
netraduse cărți de poezii,
și în mersul lin, de căprioară,
caligrafiai o rimă rară ...

Dunărea-și plimba în funduri stele,
noi le număram, plutind cu ele,
amețea, de-atâția nuferi, luna
și-nvățasem vorba : totdeauna.
Se-arcuiau din sălcii catedrale,
luntrea noastră se pierdea, agale,
către-o țară de tăceri și stuh.
Gânduri – pescărușii din văzduh.
Sărutarea, caldă și învoaltă,
avea gustul murelor de baltă,
dulce-nsângerată și-amăruie,
anafor ce din străfunduri suie.
Pe nisipul plăjilor de aur
soarele ne-a-ntins cununi de laur,
fata mea de Dunăre și șoapte,
fata mea cu păr de miazănoapte ...

Hei, dumbrăvi de vise și castani,
vânt, nisip, și optsprezece ani ...

Din volumul “Războiul”, 1954 

La inceputul paginii


         Știu

Știu, doar parcul e de vină
că nu suntem amândoi.
Prea-nvelitu-s-a-n rugină
prea valsează trist în foi.

Eu, la braț numai cu mine,
caut mersu-ți mlădios.
Lacul, cufundat în sine,
mi-a surâs, neputincios.

Dezdoindu-și iarăși arcul 
crengile bocesc în vânt.
Știu, de vină-i numai parcul
el nimic nu are sfânt.

Unde-i vara de-altădată?
Frig, și singur, și târziu ...
Nu ești tu cea vinovată,
Parcul e de vină, știu ...

Din volumul „Versuri alese”, 1956 

La inceputul paginii


         Miresme

Căruțele-au lăsat pe stradă paie
și blocurile s-au înmiresmat.
Aș strânge-aceste raze în odaie,
le-aș presăra pe pernă și în pat,

și la întâiul ceas de dimineață,
acoperit de vise ca de-un nor,
să mă trezesc c-un fir de pai pe față
și, buimăcit, să caut un izvor.

Din volumul „Stelele așteaptă pământul”, 1961 

La inceputul paginii


         Tu

Numai cât te gândesc,
și sângele dansează în jurul inimii,
numai cât te aud, 
și sângele se resfiră ca o harfă.
Poate nu știi, poate n-ai să știi,
dar mersul tău e-un alfabet copilăresc,
și numai cu el îmi scriu poemele,
sub recele pojar al stelelor.
Numai cât surâzi,
și dezleg alchimiile,
numai cât te gândesc,
și-aud în lacul neliniștit al inimii
un foșnet : se desprimăvărează.

Din volumul „Stelele așteaptă pământul”, 1961 

La inceputul paginii


         Acum

Acum – e bine. Iar suntem străini.
Nimic din mine nu-i al tău. Nimica.
Tăceri, și-atât, trecând prin brazi și pini,
s-au dus de mult nesomnu-n doi, și frica.

Și, ca-nainte de-a ne fi știut,
redevenim persoane singulare.
Avem un cer și-o noapte fiecare,
acum e bine – nopțile-au tăcut.

De-atâtea ne-mpliniri suntem prea plini,
nici așteptarea n-o mai știm, nici frica.
Suntem și-n noi și între noi străini.
Din tine nu-i nimic al tău. Nimica.

Din „Versuri noi” 

La inceputul paginii


         Ploaie

Ploaia, buruiană deasă,
vrea pământ de cer să țeasă,
și pe vechi și-atâtea căi
ploaia șterge pașii tăi ...

Pe unde-am iubit odată
crește buruiana beată,
părul tău se stinge-n ploi,
nu mai știm nici noi de noi,

și ca ploaie, și ca vânt,
ne tot pierdem în pământ ...

Din volumul „Stelele așteaptă pământul”, 1961 

La inceputul paginii