Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Mateiu Caragiale (1885 - 1936; biografie)

Clio*
Prohodul războinicului
Lauda cuceritorului
Noapte roșie
Călugărița
Boierul
Înțeleptul
Cronicarul
Dregătorul
Trântorul
Craii de Curtea-Veche (fragment) - Poem în proză



         Clio*

Mi-a îngânat stăpăna: „Nu-n file-ngălbenite 
Stă-mbălsămată taina măririi strămoșești.
Amurgul rug de purpuri aprinde : de-l privești, 
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.

Căci, uriașe stoluri la zări încremenite, 
Zac norii ce, în pragul genunilor cerești, 
Par pajere-ncleștate de zgripțori din povești 
Umbrind cetăți în flăcări cu turnuri prăbușite.

Dar ceața serii-neacă troianele de jar, 
Atunci mergi de te-așază sub un bătrân stejar, 
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deșteaptă vântul,

Ca-n obositu-ți suflet de vrajă răzvrătiți,
Când negrul văl al nopții înfășură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiți”

* În mitologia greacă, muza poeziei epice și a istoriei; 
numele său, în grecește, înseamnă : „a glorifica”

La inceputul paginii


         Prohodul războinicului

Din goană-l săgetară trădat într-o strâmtoare 
Și-n adâncimi de codri, sub ceru-nnegurat, 
Crunți vânători de zimbri urlând i-au înălțat 
O schelă uriașă de prăzi și de odoare.

Și trupuri răstignite, și tigve rânjitoare, 
Și prunci zdrobiți, și roabe cu sânul spintecat 
Se zbat în gheara morții pe rugu-nsângerat, 
Ce-n vârfu-i poartă leșul înțepenit călare.

În purpura înfiptă pe zalele-aurite 
Cuceritorul pare, urdiilor cernite, 
Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori,

Și, ne-mpăcați în juru-i, cu sulițele-ntinse 
I-arată către zare pletoșii luptători
Cum ard îngenunchiate cetățile învinse.

1907

La inceputul paginii


         Lauda cuceritorului

„Rois barbares,
Sombres chasseurs d’aurochs *...”
H.  Taine**

O ! tu, care-ai mânat barbare gloate
Ca să sfărâmi împărății bătrâne
Și-ai câștigat izbânzi nenumărate ;

Tu, ce-n trufia inimii păgâne
Ai pângărit râzând altare sfinte
Și-ai ars cetăți, ai fost măreț, stăpâne,

Când jefuind regeștile morminte
Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa, 
Și oaselor bogatele veșminte ;

O ! negre Domn, care-ai stârnit furtuna 
De năvăliri, de-ai zguduit pământul, 
Dacă-al tău nume îl săpase runa

Cea tainică pentr-a-ți slăvi avântul, 
L-a șters neîmpăcată-apoi uitarea, 
Precum ți-a spulberat cenușa vântul.

Povestea ta pierdută e-n vâltoarea, 
De ani supuși ce vremea-a spulberat, 
Dar umbra ta le mohorăște zarea,

Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat, 
Cuprins de flacări pe căzânde turle, 
Cu pieptul gol luptând însângerat,

Beat de măcel. Asurzitoare surle 
Cu spijele se întreceau turbate, 
Și-ades făceai îngrozitor să urle

De buciumări pădurile carpate, 
Vânând călare zimbrul și vierul 
Și săgetând jivine-înspăimântate.

În sumbri nori ce trec încomând cerul
În zori, goniți de aspra vijelie,
Le mai zăresc cum fug mugind de fierul

Ucigător. Zburau cu veselie 
Deasupra-ți corbii, și de-atâta sânge 
Răsar și astăzi roșii flori din glie.

Dar, îndelung nu ți-a fost dat a-nfrânge
Pe-aceea ce pândise rânjitoare,
La sânu-i rece să te poată strânge,

Și ai pierit, trădat într-o strâmtoare. 
Amar te-a plâns, pletoasa seminție 
Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare,

Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ți avuție, 
Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite, 
Ce desfătau posaca ta beție.

*

Sunt seri, spre toamnă, adânci și strălucite 
Ce, luminându-mi negura-amintirii, 
Trezesc în mine suflete-adormite

De mult, încât cad pradă amăgirii 
Când cerul pârguit la zări cuprinde 
Purpura toată, și toți trandafirii,

Și-n sânge scaldă para ce-l aprinde
De vii văpăi – privind atunci amurgul,
Un dor păgân sălbatic mă încinde, -

Și văd, stăpâne, cum îți arde rugul.

1912

* „Regi barbari, / Întunecați vânători de zimbri... (fr.)
** Hippolyte-Adolphe Taine  (1828 -1893), filozof,  istoric
și critic francez, autorul unor cunoscute eseuri de 
istorie, de critică și de filozofia artei.

La inceputul paginii


         Noapte roșie

Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi 
El fuge-nvins și bezna pădurilor l-înghite ; 
Nu simte cum în valuri, din rănile cumplite, 
Îi curge mândrul sânge pe platoșă șiroi.

Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi, 
Și când își amintește cum, de păgâni răpite, 
Plăpândele domnițe în lanțuri zac robite,
Și cum tăiați pieriră coconii amândoi,

Pe-un mal de râpă calul și-oprește deodată, 
Privește plin de turbă spre zarea-nflăcărată, 
Și alba barbă-și smulge și blestemă hain,

Și-amenințând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă, 
Se-ntoarce Voievodul mânat de-un aprig chin 
În valea unde lupta și moartea îl așteaptă.

1904

La inceputul paginii


         Călugărița

În sfânta mănăstire de-ai mei părinți zidită, 
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, 
Acoperit de zdrențe, de ani împovărat, 
Îndur sub bolți de jale o soartă urgisită.

Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A țării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat – 
Și-adesea amintindu-mi de visul spulberat 
Crunt inima-mi zvâcnește și sângeră rănită.

Căci viața mea în lacrimi și-a oglindit izvodul 
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul 
Purces-a să înfrunte păgânele urdii ;

Din șea îl prăbușiră hangerele haine -
De-atunci cad în ruină mărețe curți pustii
Și eu îmi rog sfârșitul, dar moartea nu mai vine.

1904

La inceputul paginii


         Boierul

„Tăiat-au de Rusalii pre jupan..."

Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire 
Boierul... Mult bătrân e : dinți nu mai are-n gură, 
Postește, se grijește, bârfește și strâmb jură, 
Stă cuvios în strană și zice din psaltire.

E mic de stat, fățarnic, semeț și crud din fire, 
Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură, 
Cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură, 
Despoaie și ucide în setea-i de hrăpire.

De neam e Basarabă, și rudă cu Voievodul, 
De bogății e putred și-l blastămă norodul, 
Dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul.

Și tocmai de Rusalii, când plin de veselie 
Așteaptă să-i sosească fermanul de domnie 
Îl prind cu pâri ascunse și-armașu-i taie capul.

La inceputul paginii


         Înțeleptul

„Bea voios și ospăta...”

El de măriri deșerte, de faimă, nu visează, 
Domnia n-o râvnește, de curte stă străin. 
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin, 
Pe toți îi miluiește, cunună, creștinează.

Dar armele iubește și caii, des vânează, 
Și-mbelșugata-i viață își toarce firul lin, 
Mărinimos și darnic, cu cugetul senin, 
El tot mereu petrece și bea și ospătează.

Așa un veac trăit-a, voios și înțelept,
Și când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulțimea-ndurerată ;

Și dacă cronicarii uitării-1 hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată.
Și tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi șoptesc.

1909

La inceputul paginii


         Cronicarul

Cu ușa zăvorâtă, în dosnica chilie 
În care raza zilei se cerne tainic, lin, 
Departe de orice zgomot, ferit de ochi străin, 
Bătrânul amintirea își deapănă și-o scrie.

An după an înșiră, domnie cu domnie, 
Rănit de soartă însă, de părtinire plin, 
El pana-nverșunată își moaie în venin, 
Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie

Acel veac de restriște cu sângerânde zări. 
Iar pe asupritorii batjocoritei țări, 
Amarnic îi hulește în măiestrite rânduri

Și-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când 
Răsare printre umbre domnița cu chip blând, 
Mișcat închide cartea și cade trist pe gânduri.

1910

La inceputul paginii


         Dregătorul

Smerit stă, dar privirea-i drăcească, ațintită, 
Trăiește chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat, 
Iar grijile și truda adânc îi au brăzdat 
De cute fața stinsă, firavă, ofilită.

Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită 
El multe uneltit-a și câte-a și-ndurat, 
Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit și tămâiat, 
Să ție țara-ntreagă sub gheara-i răstignită.

De jale și de groază cumplit semănător, 
Atotputernicia-i de mare dregător,
Încununat de faimă fu fără țărmurire,

Așa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar 
Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire 
Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar ?

1913

La inceputul paginii


         Trântorul

În trândavă-aromeală stă tolănit grecește
Urmașul lor. Urât e, bondoc, șașiu, peltic.
El antereu alb poartă, metanii și ișlic.
În puf, în blăni și-n șaluri se-ngrașă și dospește.

Și gura-i strâmbă numai măscări bolborosește. 
E putred, deși tânăr : sărmanu-a fost de mic 
Crescut pe  mâini străine. El joacă din buric, 
Înjură, se răzgâie și râde-apoi prostește.

Îl leagănă maneaua, e veșnic beat de vutcă, 
Să-ncalece i-e frică, pe brațe-l duc la butcă ; 
Dar, el, ce os de Domn e și viță de-Împărat,

Ades, făr' să-și dea seama, își mângâie hangerul,
Și când în fața morții odată s-a aflat,
În trântorul becisnic s-a deșteptat boierul.

1910

La inceputul paginii


         Craii de Curtea-Veche (fragment) - Poem în proză

	Astăzi, după atâția ani, îmi pare că-l mai aud. Vorbea măsurat și rar, împrumutând
spuselor cât de neînsemnate farmecul glasului său grav și cald pe care știa să-l mlădieze
și să-l învăluie, să-l urce sau să-l coboare cu o fericită măiestrie. L-am însoțit ascultându-l
cu o plăcere crescândă în umbra acelei seri aproape mistice căreia el îi resfrângea în ochi
albastrul adânc și în întreagă făptura sa liniștea nesfârșită, nu m-am săturat să-l ascult
toată noaptea. Dar, pentru câte avea de povestit, o singură noapte nu era de ajuns așa că,
despărțindu-ne, spre dimineață, am luat întâlnire pentru seara următoare când s-a petrecut
la fel, și apoi iarăși și rar, fără întrerupere, în șir, aproape trei luni... ...din rarele plăcute ale vieții mele. Cu cât scădea ziua, ne întâlneam mai devreme,
ne despărțeam mai târziu. Să nu mai fi fost zi deloc ca să fi rămas mereu împreună, rău
nu mi-ar fi părut; cu dânsul nu mi s-ar fi urât o veșnicie. Nimic mai monoton totuși ca
felul de a ne petrece timpul. Masa o prelungeam până spre miezul nopții la vorbă pe care
o urmam la aer liber, cutreierând, calmi peripateticieni, ulițe pustii prin mahalale
necunoscute unde ne rătăceam adesea, uitam că ne aflăm în București. Uneori, la loc
deschis, omul se oprea ca să privească îndelung cerul, din ce în ce mai frumos către
toamnă și căruia-i cunoștea toate stelele. Când era vreme rea, mergeam la el acasă. Locuia pe liniștita stradă a Modei, la catul al doilea al unei clădiri ce aparținea
regelui Carol, la o franțuzoaică bătrână care-i închiriase două încăperi, bogat mobilate, în
gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon în față și o odaie de dormit în fund,
despărțite printr-un geamlâc înalt. La belșugul de abanos și de mahon, de mătăsării, de
catifele și de oglinzi – acestea de toată frumusețea, fără ramă și cât peretele – iubirea de
flori a chiriașului, împinsă la patimă, adăoga o nebunească risipă de trandafiri și de
tiparoase ce, împreună cu lumânările pe cari le găseam aprinse, în cele două candelabre
de argint cu câte cinci ramuri, oricând am fi venit, puneau locuinței pecetea unui lux ales,
alcătuind oaspelui meu un cadru în așa armonie cu ființa sa că, în amintirea mea, dintr-însul
nu-l pot desprinde. Dar încântarea începuse: omul vorbea... Povestirea unduia agale, împletind în bogata-i ghirlandă nobile flori culese din
literatura tuturor popoarelor. Stăpân pe meșteșugul de a zugrăvi cu vorba, el găsea cu
ușurință mijlocul de a însemna, și încă într-un grai a cărui deprindere o pierduse, până și
cele mai alunecoase și mai nehotărâte înfățișări ale firii, ale vremii, ale depărtării, așa că
amăgirea era întotdeauna deplină. Ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în
închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez... omul vorbea.
Înaintea ochilor mei, aievea, se desfășura fermecătoare trâmba de vedenii. Străjuiau pe înalțimi ruine semețe în falduri de iederă, zăceau cotropite de
veninoasă verdeață surpături de cetăți. Palate părăsite ațipeau în paragina grădinilor unde
zeități de piatră, în veșmânt de mușchi, privesc zămbind cum vântul toamnei spulberă
troiene ruginii de frunze, grădinile cu fântâni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline
se revărsa peste vechi orășele adormite; pâlpâiau pe mlaștini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini
poleia noroiul metropolelor uriașe aprinzând deasupra-le ceața cu un pojar. De
funinginea și de mucegaiul lor fugeam însă repede: la zare neaua piscurilor sângera în
amurg. Și plecam să cunoaștem amețeala aprigă a culmilor, lăsam în urma noastră
înflorite poiene, urcam prin brădet, adulmecați de șoapta pâraielor resfirate sub ferigi,
urcam, beți de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, între costișe pleșuve
și dâmburi încomate de codri stufoși, văile se așterneau de-a lungul albiei șerpuite a
râurilor ce se pierdeau departe, în aburul câmpiilor grase. Un lung freamăt se înălța ca o
rugăciune. În pacea singurătății nemărginite priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra
negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simțeam mai aproape de stele. Dar curând începea să
viscolească și să geruie și coboram către miazăzi, în ținuturile cu dulci nume unde
toamna lâncezește până în primăvară, unde totul, suferința, moartea chiar, înveșmântă
chipul voluptății. Mireasma florilor de oleandru se așternea amară deasupra lacurilor
triste ce oglindă albe turle între funebrii chiparoși. Peregrini cucernici mergeam să ne
închinăm Frumosului în cetățile liniștii și ale uitării, le cutreieram ulițele în clină și
piețele ierboase, veneram în vechi palate și biserici capodopere auguste, ne pătrundeam
de suflul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime. Corabia aluneca încet între
țărmurile lăudate ale mărilor elene și latine; stâlpii capiștii în ruină răsăreau din crângul
de dafini. O grecoaică ne zâmbea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu
neguțători armeni și jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate
unde jucau femei din buric. Ne amețea forfoteala pestriță din schelele scăldate în soare cu
legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turcești, albul răsfăț
al orașelor răsăritene tolănite ca niște cadâne la umbra cedrilor trufași, lăsam să ne fure
vraja albastră a Mediteranei până când copleșiți de toropeala cerului său de smalț și
înnăbușiți de vântul Libiei, ieșeam la ocean. Spre miazănoapte, din jocurile umezelii cu
lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfârșită desfătare. Razele piezișe dăureau viu
burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate fețele curcubeului și erau, la fel niciodată,
împurpurări grele în asfințit, apoase străvezimi viorii și sure în serile lungi de vară,
feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămeților de ghețari. Ne înturnam apoi spre
tropice, trăiam cu săditorii visul galeș al Floridei și al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe
urma „vănătorilor de orchidee”, în verdea întunecime a selbelor amazonului scăpărând de
zboruri de papagali. Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descopeream guri de rai
pierdute pe întinsul oceanului pașnic unde, sub constelații noi, încrucișam îndelung, ne
îndrumam spre țările mirodeniilor, spre leagănul civilizațiilor străvechi, sărbătoream
ivirea primăverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a nopților chinezești și indiene,
ne înfiora aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vântul fiebinte alinta lin clopoțeii arginitii
ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne
părea acum atât de pipernicit și de șters. Și purcedeam mereu, în căutare de zări mai
adânci, de păduri mai bătrâne, de grădini mai înflorite, de ruine mai mărețe; mulțumire nu
mai aflam decât atunci când frumusețea sau ciudățenia făcea să ne credem pe tărâmul
visului; oricare ar fi fost însă minunăția datorită jucăriei firei sau trudei omenești, mult nu
ne reținea și porneam iarăși, străbăteam sumbre meleaguri și râpoase singurătăți, ocoleam
jalea pustietăților sterpe, groaza smârcurilor fetide ca să ne întoarceam cât mai repede la mare. Marea... Lucie ca o baltă, oglindind, la adăpostul toartelor coastei, pirozeaua tăriei și
mărgăritarul norilor, florie ca o pajiște sau scânteind ca o misună de licurici, searbădă și
domoală sau vie, verde și vajnică, avântându-se spumegând spre cerul căruia îi e fiică, de
ea vorbea cu păgânească evlavie, pomenindu-i doar numele, glasul i se pogora tremurător
ca și cum ar fi mărturisit o taină sau îngânat o rugă. Pentru slăvirea ei, uriașa putere în
mișcare a rotundului, matca a tot ce viază, neîncătușata și neprihănita, i se părea că graiul
omenesc nu e îndeajuns vrednic și că înșiși poeții cei mai cu renume încumetându-se a o
cânta păliseră. La dânsa îi era gândul, ca într-o scoică, ea răsuna în inima lui fără sfârșit,
într-însa, care fusese patima întregii lui vieți, dorea să-și afle și mormântul... ...tăcea acum cu privirea pierdută în gol. De la un ceas, simțeam cum ceva greu
mă apăsa pe piept, îmi strângea tâmplele. Omul acesta deprins cu vântul iute de la larg,
cu mirosul salubru de vâsc marin, avea groază de ferestrele deschise și trăia într-un aer
închegat, împâclit de fum, zaharisit de miresme grele. Târziu, flăcările lumânărilor
încremeneau țepene și, din când în când, se auzea scuturându-se cu un foșnet înnăbușit
câte un trandafir. Cules din „Palatul fermecat - antologia poemului românesc în proză”, alcătuită de Mihai Zamfir, Editura Minerva, București, 1981
La inceputul paginii