Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Ana Blandiana (1942 - ...)

Părinții
Ora spitalelor
Ar trebui
Călătorie
Dorința
Această plutire
În somn
Când voi fi-mbătrânit destul
Veșmânt
Zbor
Singurătatea
Întrebări



         Părinții

Părinții fac totul oricând pentru noi -
Ne nasc și ne cresc mai mari decât ei,
Rămân apoi cu discreție în urmă,
Nu ne deranjează de obicei.

Li-e rușine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi,
Pentru noi prea modești și prea simpli părinți,
Vinovați pentru timpul pierdut
Ne privesc în tăcere cuminți.

Apoi își mută privirea în stea,
Când raza-nglodată de cer se subție.
Și, obosiți, nu pregetă-o clipă
Să ni se așeze în pământ, temelie.

Din volumul „Călcâiul vulnerabil”, 1966

La inceputul paginii


         Ora spitalelor

Păstrați un moment de tăcere
Pentru ora spitalelor,
Ora în care toate spitalele lumii așteaptă,
Când bolnavii se ridică pe jumătate în paturi,
Să poată vedea dacă ușa pentru ei se deschide.
În ora aceea spre spitale alunecă dulciuri,
Se rostogolesc portocale pe caldarâm într-acolo,
Borcane cu gem și compot, ciocolată -
Atâtea metafore pentru dragostea prietenilor.
Bolnavilor li s-a interzis consumul de dulciuri
Și se ridică pe jumătate în paturi să vadă
Prietenii înșiși intrând,
Dar prietenii sunt ocupați,
Și chiar de-ar veni, portarul păzește intrarea.
Bolnavii – e tot ce pot face – așteaptă, de aceea
Păstrați un moment de tăcere
Duminica între două și patru.

Din volumul „Călcâiul vulnerabil”, 1966

La inceputul paginii


         Ar trebui

Ar trebui să ne naștem bătrâni,
Să venim înțelepți,
Să fim în stare de-a hotărâ soarta noastră în lume,
Să știm din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Și iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi și puternici s-ajungem la poarta creației,
Să trecem de ea și-n iubire intrând adolescenți,
Să fim copii la nașterea fiilor noștri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învața să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

Din volumul „Călcâiul vulnerabil”, 1966

La inceputul paginii


         Călătorie

Umblu prin mine
Ca printr-un oraș străin
În care nu cunosc pe nimeni.
Seara mi-e teamă pe străzi
Și-n după-amieze ploioase
Mi-e frig și urât.
Nici o dorință de-a călători,
Când și numai trecerea drumului
E aventură,
Nici o amintire din alte vieți
Întrebării 
«De ce-am fost adusă aici?»...

Din volumul „A treia taină”, 1969

La inceputul paginii


         Dorința

... Să fie o dimineață copilăroasă și moale
Prin care, trecând, lumina să scoată
Foșnet de frunză uscată;
Să miroase-n odaie
A creioane ascuțite prelung
Și-a hârtie neîncepută;
Din gânduri, din dragoste
Sau numai din somn trezindu-mă
Bucuroasă, buimacă,
Să trag pe mine o haină,
Să ies năucită în stradă
Cu picioarele goale-n pantofi
Și să întreb fericită:
Știți cumva în ce an suntem?

Din volumul „A treia taină”, 1969

La inceputul paginii


         Această plutire

Ce poate fi fericirea,
Dacă nu această plutire,
Printre fructe și frunze,
În raza de miere prăfoasă, foșnind
Pe locul vrăjit unde viața sfârșește
Dar nu-ncepe moartea
Și-ntre ele e numai
Un limpede jind
Cu miros de prune urcând spre alcool,
De fum și de iarbă uscată?
Ce poate fi fericirea
Dacă nu să adormi,
Așteptându-ți sfârșitul,
În septembrie,
Într-o livadă?

Din volumul „Somnul din somn”, 1977

La inceputul paginii


         În somn

În somn
Mi se întâmplă să țip,
Numai în somn,
Și-nspăimântată de-ndrăzneală
Mă trezesc -
În liniștea disciplinată a nopții,
Încerc să aud
Țipete-n somnul vecin.
Dar vecinii-nțelepți
Nu țipă decât când sunt siguri
Că visează că dorm,
În somnul din somn,
Unde nimeni n-aude
Își dau drumul la gură.
Ce liber vacarm
Trebuie să fie acolo,
În somnul din somn.

Din volumul „Somnul din somn”, 1977

La inceputul paginii


         Când voi fi-mbătrânit destul

Când voi fi-mbătrânit destul
Să nu îmi mai doresc să mor
O să mă sui într-un pătul
Cu miros bun, adormitor

De grâu încins sub bolți de stuh,
De floarea-soarelui uscată,
De praf bătrân și de văzduh
Pe care-l știu de altădată;

O să mă-ntind printre grămezi
Fără dorințe, fără gând
Și nici măcar n-o să visez
Perechi de vorbe-alunecând;

În dulcele coșciug de boabe
Voi sta zâmbind cu ochii-nchiși,
O să îmi joace pe pleoape
O rază din acoperiș;

Uimită fără de pricină
Din când în când o să adorm,
Mă va trezi câte-o albină
Cu bâzâitul ei enorm,

Curând miresmele vecine
Mă vor topi în sinea lor,
Voi fi bătrână, va fi bine
Și nu-mi voi mai dori să mor.

Din volumul „Somnul din somn”, 1977

La inceputul paginii


         Veșmânt

Uneori dimineața
Mă trezesc înghețată
Și, pe jumătate adormită încă,
Trag, somnoroasă și zgribulită, pe mine
Trupul meu tânăr,
Cald, mătăsos,
În care mă învelesc
Clănțănind copilărește din dinți,
Fericită că încă o zi,
O zi întreagă
Voi fi
La adăpost de veșnicie.

Din volumul „Ochiul de greier”, 1981

La inceputul paginii


         Zbor

De boala de care sufăr
Nu se moare,
Ci se trăiește -
Substanța ei este chiar eternitatea,
Un fel de cancer al timpului
Înmulțindu-se din sine fără oprire
E o boală impecabilă,
O suferință perpetuă ca o vocală de sticlă
Laminată în văzduhul asurzitor,
O cădere
Căreia, numai pentru că e fără sfârșit,
I se spune zbor.

Din volumul „Ochiul de greier”, 1981

La inceputul paginii


         Singurătatea

Singurătatea e un oraș
În care ceilalți au murit,
Străzile sunt curate,
Piețele goale,
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit.
Singurătatea e un oraș
În care ninge enorm
Și nici un pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Și numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Privești, și-nțelegi, și nu te mai saturi
De-atâta tăcere și neprihană
În care nimeni nu luptă
Și nu e mințit,
Unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până și lacrima de animal părăsit.
În valea
Dintre suferință și moarte,
Singurătatea e un oraș fericit.

Din volumul „Ochiul de greier”, 1981

La inceputul paginii


         Întrebări

De ce nu se-amestecă totul?
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pamântului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde și fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
Și păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăț să urăsc?
Eu de ce?
- O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul.

Din volumul „Stea de pradă”, 1985

La inceputul paginii