Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Oscar Wilde (1854 - 1900)

Silentium amoris
Impression de voyage
Casa cu fete
Impressions
Artistul - poem în proză
Casa judecății - poem în proză
Făptuitorul de bine - poem în proză
Dascălul înțelepciunii - poem în proză
Discipolul - poem în proză
Învățătorul - poem în proza



         Silentium amoris

Cum văpaiata soarelui cunună
Grăbește palida, învinsa lună
Spre negrul ei abis, mai înainte
De orice cântec de privighetori,
În fața ta, frumoaso, n-am cuvinte;
Tac dulci cântări și mi se-aștern palori.

Și când pe șesul gol, în seara pală,
Pe-aripe aprigi vântul dă năvală
Și frânge trestii mari când le sărută,
Fiind chiar flautele lui de cânt,
Furtuna pasiunilor m-a frânt:
Iubind prea mult, iubirea mea stă mută.

În ochi-mi vezi ca-n slovă tipărită
De ce eu tac, iar lira-i nestrunită.
Ne-om despărți... Plecând, te vei abate
Spre alte buze dulci, spre alte zări: 
Eu voi chema nedate sărutări
Și cântece rămase necântate.

Din “Simbolismul european”
În româneste de N. Porsenna

La inceputul paginii


         Impression de voyage

Safir părea că-i marea; ceru-ardea
Ca un opal aprins în înălțimi;
Sus pânzele sub vântul unanim,
Răsăritean, cu-albastra feregea!
La prova, stând, privirea mi-o chema
Zakintos, cu pâraie și măslini,
Itaca și Licaon de nea plin
Și florile ce-ncânta-Arcadia.
O pânză pe catarg de-a lipăit
Și unda clipocind de lemnărie,
La pupa râsul gingaș, epirot,
Atât se auzea. Apusul tot,
Deodat, pălălăii-n devălmășie:
Helada și Pamântul, în sfârșit!

Din "Simbolismul european"
În româneste de Mihai Radulescu

La inceputul paginii


         Casa cu fete

Am rătăcit cu dansatori
Și ne-am oprit întrebători
La casa pașilor incerți.

Prin multă vorbă, zarvă, sfadă,
Se auzea până și-n stradă
Un Strauss știut: "Treues liebes Herz".

Se proiectau pe jaluzele
Ușoare umbre, umbre grele,
Grotești, mecanice, ciudate.

Nălucitor se depănau,
Corn și vioara le cântau,
Păreau că-s frunze-n vânt jucate.

Automate marionete,
Siluetatele schelete
Se înlinau într-un cadril.

S-a luat de mâna-ntreaga bandă
Dansând o gravă sarabandă; 
Strident au râs și infantil.

Un amorez ca o fantomă
Chircit la vreun piept cu goma
Părea să-ncerce a cânta

Ori un automat cumplit
Ieșea s-aprindă un chibrit
Și c-un om viu chiar semăna.

Și m-am întors spre-amorul meu:
"Se-nvârte prafu-n praf mereu,
Dansează morții doar cu morți."

Dar ea era numai urechi
Pentru vioară. -Ntre perechi
Pătrunse-n casă, pe sub porți.

Deodată tonul a fost fals,
Se plictisiră toți de vals
Și umbrele înțepeniră.

Când zorii, strada poleind 
Cu încălțări din fir de-argint,
Înfricoșati, mi se iviră. 

Din "Simbolismul european".
În româneste de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii


         Impressions

II. La fuite de la lune

E-atâta pace împrejur,
Cuprins e totul de visare,
Tăceri adânci în umbra mare,
Adânci tăceri ți-n clar-obscur.

Un țipăt doar a săgetat
Singurătatea: un crâmpei;
Își cheamă soața un cârstei;
Răspunde-n dealu-ncețoșat.

Și iată, luna-și mută-n pripă
Din calea zilei secera
Să se-adâncească-n peștera-i;
Zăbranic galben și aripă.

Din "Simbolismul european"
În româneste de Mihai Radulescu

La inceputul paginii


         Artistul - poem în proză

	Într-o seară i se ivi în suflet dorința de a făuri o imagine  a Plăcerii
care se statornicește doar o Clipă. Și o porni prin lume să caute bronz. Pentru
că nu putea gândi decât în bronz.
	Dar tot bronzul din întreaga lume pierise; în întreaga lume nu mai
puteai găsi bronz deloc, de nu ar fi să pomenim bronzul imaginii Mâhnirii
care suferă Pururea.
	Acum, imaginea aceasta el însuși, și cu propriile-i mâini, o făurise și o
așezase pe mormântul singurului lucru pe care-l iubise în viață. Pe
mormântul acelui lucrul mort pe care cel mai tare îl iubise  așezase imaginea
modelată de el însuși, ca să poată sluji drept semn al iubirii ce nu moare, a
omului, și ca simbol al mâhnirii care durează pururea, a omului. Și în
întreaga lume nu mai exista alt bronz în afara bronzului acestei imagini.
	Și luă imaginea pe care o făurise și o depuse într-un mare cuptor, și o
dărui focului.
	Și din bronzul imaginii Mâhnirii care suferă Pururea el făuri o
imagine a Plăcerii care se statornicește doar o Clipă.

În românește de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii


         Casa judecății - poem în proză

	Și era tăcere în Casa Judecății, și bărbatul veni în pielea goală înaintea lui
Dumnezeu.
	Iar Dumnezeu deschise Cartea Vieții Bărbatului.
	Și Dumnezeu îi spuse Bărbatului: 'Viața ți-a fost rea, și ai vădit cruzime față de
aceia care aveau nevoie de ajutor, și față de aceia cărora le lipsea ajutorul ai fost amarnic
și lipsit de inimă. Săracii veneau la tine, iar tu nu luai seama la ei, și urechile tale erau
închise la plânsul necăjiților Mei. Moștenirea celor fără părinte ai făcut-o a ta și ai trimis
vulpile în via vecinului tău. Ai luat pâinea copiilor și ai dat-o câinilor s-o mănânce, iar
leproșii mei, care trăiau în mlaștinile tale și viețuiau în tihnă și Mă lăudau, i-ai izgonit la
drumul mare, iar pe pământul Meu, din care te-am făcut, ai vărsat sînge nevinovat.'	
	Iar bărbatul a răspuns zicând: 'Întocmai astfel am făcut.'
	Și iarăși Dumnezeu a deschis Cartea Vieții Bărbatului.
	Și Dumnezeu i-a zis Bărbatului: 'Viața ta a fost rea, iar Frumusețea pe care am
arătat-o ai căutat-o, iar pe lângă Binele pe care l-am ascuns ai trecut fără să-l vezi. Și
pereții odăii tale sunt acoperiți cu picturi, și din patul abominărilor tale te-ai ridicat în
sunetul flautelor. Ai clădit șapte altare păcatelor pe care le-am suportat, și ai mâncat din
ceea ce nu trebuie mâncat, și purpura veșmântului tău a fost brodată cu cele trei semne
ale rușinii. Idolii tăi nu au fost nici din aurul, nici din argintul ce durează, ci din carnea ce
moare. Le-ai stropit părul cu parfumuri și le-ai umplut mâinile cu rodii. Le-ai boit
picioarele cu șofran și ai întins covoare înaintea pașilor lor. Le-ai vopsit pleoapele cu
antimoniu și trupurile li le-ai mânjit cu mir. Te-ai înclinat până la pământ înaintea lor, și
tronurile idolilor tăi erau puse în soare. Îi arătai soarelui rușinea ta și lunii nebunia ta.'
	Și omul a zis: ‘Întocmai astfel am făcut.’
	Și pentru a treia oară Dumnezeu deschise Cartea Vieții Bărbatului.
	Și Dumnezeu i-a spus Bărbatului: 'Rea ți-a fost viața, și cu răul ai răsplătit Binele,
și cu facerea de rău bunătatea. Ai rănit mâinile ce te-au hrănit, iar pieptul ce ți-a dat să
sugi l-ai disprețuit. Acela care ți-a adus apă a plecat însetat, iar pe răufăcătorii care te-au
ascuns în corturile lor noaptea i-ai trădat înainte de zori. Pe vrăjmașul tău care te-a cruțat
l-ai prins în laț întinzându-i o capcană, iar pe prietenul care a umblat cu tine l-ai vândut
pe bani, iar acelora care ți-au adus Dragoste le-ai înapoiat Desfrânare.'
	Iar Bărbatul a răspuns zicând: 'Într-adevăr astfel am făcut.'
	Și Dumnezeu a închis Cartea Vieții Bărbatului, și a spus: 'Neîndoielnic te voi
trimite în iad. Chiar în iad te voi trimite.'
	Iar Bărbatul a exclamat: 'Nu poți.'
	Și Dumnezeu i-a spus Bărbatului: 'Din ce pricină nu te pot trimite în iad, și pentru
care motiv?'
	'Pentru că în iad am trăit întotdeauna,' răspunse Bărbatul.
	Și în Casa Judecății se făcu tăcere.
	Și, după un răgaz, Dumnezeu a vorbit și i-a spus Bărbatului: 'Văzând că nu te pot
trimite în iad, e neîndoielnic că te voi trimite în Rai. Chiar în Rai o să te trimit.'
	Și Bărbatul a exclamat: 'Nu poți.'
	Și Dumnezeu i-a spus Bărbatului: 'Pentru ce pricină nu te pot trimite în Rai, și
pentru care motiv?'
	'Pentru că niciodată și în nici un loc nu am fost în stare să mi-l închipui,' răspunse
Bărbatul.
	Și se lăsă tăcerea în Casa Judecății.

În românește de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii


         Făptuitorul de bine - poem în proză

	Era la vremea nopții și era singur.
	Și zări departe zidurile unei cetăți rotunde și se îndreptă către cetate.
	Și când se apropie de ea, auzi înlăuntrul cetății tropăitul picioarelor bucuriei, și
râsul gurii bucuriei și zgomotul mare a numeroase lăute. Și a bătut în porți și unii dintre
paznici i-au deschis.
	Și a văzut o casă ce era din marmură și avea frumoase coloane de marmură în fața
ei. De coloane atârnau ghirlande, și înăuntru și în afară erau făclii de cedru. Și a intrat în
casă.
	Și când a trecut prin sala de calcedoniu și prin sala de jasp și a ajuns în lunga sală
de petreceri, a văzut întins pe un culcuș de purpură marină pe cineva al cărui păr era
încununat cu trandafiri roșii și ale cărui buze erau roșii de vin.
	Și merse în spatele său și îl atinse pe umăr și îi spuse: 'De ce trăiești astfel?'
	Și tânărul se întoarse către el și îl recunoscu, și îi răspunse zicând: 'Păi, odinioară
am fost lepros, și tu m-ai tămăduit. Cum să trăiesc altfel acum?'
	Iar El ieși din casă și umblă iarăși pe stradă.
	Și după puțin timp, văzu pe careva al cărei chip și veșmânt erau boite și ale cărei
picioare erau încălțate cu perle. Și în urmă-i venea, încet ca un vânător, un tânăr care
purta o mantie în două culori. Acum fața femeii era precum fața frumoasă a unui idol, iar
ochii tânărului străluceau de poftă desfrânată.
	Iar El îi urmă cu grabă și atinse mâna tânărului și-i zise: 'De ce privești la această
femeie în felul ăsta?'
	Iar tânărul se întoarse pe loc și Îl recunoscu și spuse: 'Păi am fost orb cândva, și
mi-ai dat vederea. La ce altceva trebuie să mă uit?'
	Și El alergă înainte și atinse veșmântul boit al femeii și îi vorbi: 'Nu există nici un
alt fel de a umbla decât în calea păcatului?'
	Iar femeia se întoarse spre El și Îl recunoscu, și râse și zise: 'Păi, Tu mi-ai iertat
păcatele, iar calea aceasta este o cale plăcută.’
	Și El ieși din cetate.
Și când a ieșit din cetate, văzu șezând la margine de drum un tânăr care plângea.
Și se îndreptă către el și îi atinse pletele lungi ondulate și îi spuse: 'De ce plângi?'
	Iar tânărul își ridică privirile și Îl recunoscu și Îi dădu răspuns: 'Păi, cândva am
fost mort și Tu m-ai ridicat din morți. Ce altceva să fac decât să plâng?'

În românește de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii


         Dascălul înțelepciunii - poem în proză

	Încă din copilărie a fost ca unul umplut cu desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu,
și chiar de când nu era mai mult decât un băietan, numeroși dintre sfinți, ca și anumite
femei sfinte ce locuiau în cetatea liberă a nașterii sale, au fost ațâțați la mare minunare de
înțelepciunea gravă a răspunsurilor sale.	
	Și când părinții i-au dat haina de ceremomie și inelul bărbăției, el le-a sărutat, și
le-a lăsat acolo, și a plecat în lume, pentru a putea vorbi lumii despre Dumnezeu. Pentru
că existau în acele timpuri mulți în lume care, fie nu-l cunoșteau pe Dumnezeu deloc, ori
aveau numai o cunoaștere incompletă a sa, sau adorau zeii falși care sălășluiau în
crânguri și cărora nu le păsa de adoratorii lor.
	Și și-a întors fața către soare și a călătorit, pășind fără sandale, și a văzut sfinții
mergând, și purtând la brâu o pungă de piele tăbăcită și o ploscuță din lut ars, pentru apă.
	Și pe când mergea pe drumul mare era plin de bucuria ce vine din desăvârșita
cunoaștere a lui Dumnezeu, și-l lăuda în cântări pe Dumnezeu neîncetat; iar după un timp
a ajuns la un ținut straniu în care se aflau multe cetăți.
	Și a trecut prin unsprezece cetăți. Și unele dintre aceste cetăți se găseau în văi, iar
altele pe lângă malurile fluviilor, și altele erau așezate pe dealuri. Și în fiecare cetate a
găsit un discipol care l-a iubit și care l-a urmat, și de asemenea o mare mulțime de
oameni l-a urmat din fiece cetate, și cunoașterea lui Dumnzeu s-a răspândit în toată țara,
și mulți dintre diriguitori au fost convertiți, și preoții templelor în care se aflau idoli au
descoperit că jumătate din câștigul lor pierise, și când își băteau dobele la amiazi, nimeni,
ori doar câțiva, soseau cu păuni și cu plocoane de carne, după cum fusese obiceiul țării
înainte de venirea lui.
	Totuși, cu cât îl urma lumea mai mult, și cu cât era mai mare numărul ucenicilor
săi, cu atât mai adâncă îi era mâhnirea. Și el nu știa de ce mâhnirea îi era atât de adâncă.
Pentru că întruna vorbea despre Dumnezeu, și o făcea din deplinătatea acelei desăvârșite
cunoașteri pe care i-o dăduse Dumnezeu însuși.
	Și, într-o seară, trecu și de a unsprezecea cetate, care era o cetate a Armeniei, iar
ucenicii săi și o mare mulțime de oameni îl urmau; și el urcă pe un munte și se așeză pe o
stâncă ce se găsea pe munte, și discipolii săi ședeau în jurul său, și mulțimea
îngenunchiase în vale.
	Și și-a plecat capul pe mâini și a plâns, și i-a spus Duhului Său, 'De ce oare sunt
plin de mâhnire și teamă, și fiecare dintre ucenicii mei este ca un vrăjmaș care pășește în
lumina amiezii?'
	Și Duhul Său, răspunzându-i a zis: 'Dumnezeu te-a umplut cu desăvârșita
cunoaștere a Lui Însuși, iar tu ai împrăștiat această cunoaștere, dând-o altora. Perla
neprețuită ai împărțit-o, și odăjdiile fără cusătură le-ai despărțit bucăți. Acela care
dăruiește înțelepciune se jefuiește pe sine însuși. El e ca acela care-și dă comoara
tâlharului. Nu este Dumnezeu mai înțelept decât ești tu? Cine ești tu să dai taina pe care
Dumnezeu ți-a împărtășit-o? Am fost cândva bogat, și tu m-ai sărăcit. L-am văzut
odinioară pe Dumnezeu, iar tu acum l-ai ascuns de mine.'
	Și plânse iarăși, pentru că știa că Duhul său îi grăise adevărul, și că le dase
celorlalți desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și că se afla ca unul agățat de poalele lui
Dumnzeu, și că îl părăsea credința din pricina numărului acelora care credeau în el.
	Și și-a spus sie însuși: 'Nu voi mai vorbi despre Dumnezeu. Acela care dăruiește
înțelepciunea se jefuiește singur.'
	Și după ce se scurseră câteva ceasuri, discipolii săi se apropiară de dânsul, se
înclinară spre pământ și spuseră: 'Învățătorule, vorbește-ne despre Dumnezeu, fiindcă tu
ai desăvârșita cunoaștere a lui Dumnzeu, și nici un om în afară de tine nu are această
cunoaștere.'
	Iar el le-a răspuns zicând: 'Vă voi vorbi despre toate celelalte lucruri ce se află în
cer și pe pământ, dar despre Dumnezeu nu vă voi vorbi. Nici acum, nici la vreun alt ceas
nu vă voi vorbi despre Dumnezeu.'
	Și s-au mâniat pe el și i-au grăit lui: 'Ne-ai dus în pustie pentru a te putea asculta.
Ne vei alunga înfometați, la fel și pe numeroasa mulțime pe care ai făcut-o să te urmeze?'
	Iar el le-a răspuns zicând: 'Nu vă voi vorbi despre Dumnezeu.'
	Și mulțimea cârti împotriva lui și-i spuse: 'Ne-ai dus în pustie, și nu ne-ai dat
hrană să mâncăm. Grăiește-ne despre Dumnezeu și ne va fi deajuns.'
	Dar el nu le-a răspuns nici un cuvânt. Deoarece știa că dacă le vorbea despre
Dumnezeu își arunca tezaurul.
	Iar ucenicii s-au îndepărtat întristați, și mulțimea oamenilor reveni la casele lor. Și
mulți au pierit pe drum.
Și când a rămas singur, s-a ridicat și și-a îndreptat fața către lună, și a călătorit
șapte luni, nevorbind nici unui om, nici dând vreun răspuns. Și când luna a șaptea a pălit,
a ajuns la acel deșert care este pustiul Marelui Fluviu. Și găsind o peșteră în care
sălășluise un Centaur, o luă ca loc de așezare, și-și făcu o rogojină din papură, pe care să
se întindă, și se făcu pustnic. Și la fiecare ceas, Pustnicul îl lăuda pe Domnul pentru că l-a
îngăduit să păstreze oarece cunoaștere a Sa și a măreției Sale.
	Acum, într-o seară, pe când Pustnicul ședea în fața peșterii în care își făcuse loc
de așezare, zări un tânăr cu chipul rău și frumos care trecea prin preajmă în straie
sărăcăcioase și cu mâinile goale. În fiece seară cu mâinile goale tânărul trecea prin
preajmă, și în fiece dimineață se reîntorcea cu mâinile pline de purpură și perle. Pentru că
era Tâlhar și jefuia caravanele neguțătorilor.
	Iar Pustnicul îl privea și-i era milă de el. Dar nu-i grăia nici un cuvânt. Deoarece
știa că acela care grăiește un cuvânt își pierde credința.
	Și într-o dimineață, cum tânărul se întorcea cu mâinile pline de purpură și perle,
se opri și se încruntă și izbi nisipul cu piciorul, și-i spuse Pustnicului: 'De ce te uiți la
mine totdeauna astfel când trec prin preajma ta? Ce văd în ochii tăi? Că nici un om nu 
m-a privit așa mai înainte. Și asta îmi stă ca un ghimpe și mă tulbură.'
	Iar Pustnicul i-a răspuns zicând: 'Ceea ce vezi în ochii mei e milă. Mila este aceea
care iese din privirile mele și se îndreaptă către tine.'
	Iar tânărul râse zeflemisitor, și strigă la Pustnic cu un glas amar, și-i spuse: 'Am
purpură și perle în mâinile mele, iar tu ai doar o rogojină de papură pe care zaci. Ce milă
poți avea de mine? Și pentru care pricină ai mila asta?'
	'Mi-e milă de tine,' spuse Pustnicul, 'pentru că nu ai cunoștință de Dumnezeu.'
	'Este această cunoștință a lui Dumnzueu un lucru de preț?' întrebă tânărul, și se
apropie de gura peșterii.
	'Este mai de preț decât toată purpura și toate perlele din lume,' răspunse Pustnicul.
	'Și tu o ai?' spuse tânărul Tâlhar și se apropie și mai tare.
	'Cândva, într-adevăr,' răspunse Pustnicul, 'am stăpânit desăvârșita cunoaștere a lui
Dumnezeu. Însă, în nebunia mea, m-am despărțit de ea, și am împărțit-o celorlalți. Totuși,
chiar și acum, câtă cunoaștere îmi rămâne este pentru mine mai de preț decât purpura sau
perlele.’
	Și când tânărul Tâlhar auzi acestea, aruncă departe purpura și perlele pe care le
căra cu mâinile, și scoțând o sabie ascuțită, din oțel curbat, îi spuse Pustnicului: 'Dă-mi,
pe dată, această cunoaștere a lui Dumnezeu pe care o stăpânești, sau neîndoielnic te ucid.
De ce nu l-aș ucide pe acela care are o comoară mai mare decât comoara mea?'
	Iar Pustnicul și-a întins brațele și a spus: 'Nu era mai bine pentru mine să mă duc
la cele mai înalte curți ale lui Dummnezeu și să-l laud, decât să trăiesc în lume și să n-am
cunoștință de El? Ucide-mă dacă aceasta îți este dorința. Dar nu voi lepăda cunoașterea
lui Dumnezeu.'
	Iar tânărul Tâlhar îngenunche și-l rugă stăruitor, dar Pustnicul nu voia să-i
vorbească despre Dumnezeu, nici să-i dea comoara sa, iar tânărul Tâlhar se ridică și-i
spuse Pustnicului: 'Fie cum vrei tu. În ceea ce mă privește, mă voi duce în Cetatea celor
Șapte Păcate, e doar la trei zile de drum din acest loc, iar pentru purpura mea îmi vor
dărui plăcere, și pentru perlele mele or să-mi vândă bucurie.' Și-și ridică purpura și
perlele și se îndepărtă degrabă.
	Iar Pustnicul strigă după el și se ținu după el și îl căută. Cât durară cele trei zile, îl
urmă pe tânărul Tâlhar pe drum și-l imploră să revină, și să nu intre în Cetatea celor Șapte
Păcate.
	Și, din când în când, tot la scurtă vreme, tânărul Tâlhar privea înapoi la Pustnic și
striga la el zicând: 'Ai de gând să-mi dai această cunoaștere a lui Dumnezeu care este mai
de preț decât purpura și perlele? Dacă o să mi-o dai, nu voi intra în cetate.'
	Și întruna răspundea Pustnicul: 'Toate lucrurile câte le am ți le-aș dărui ție, în
afară de acest singur lucru. Pentru că acest lucru nu-i legiuit ca să-l îndepărtez de la mine.
	Și, la apusul celei de a treia zile, au ajuns ambii în apropierea marilor porți roșii
ale Cetății celor Șapte Păcate. Și din cetate veneau hohote mari de râs.
	Iar tânărul Tâlhar râdea, răspunzându-le, și se pregătea să bată în porți. Și pe când
făcea astfel, Pustnicul alergă înainte și-l prinse de poalele veșmântului și zise: 'Întinde-ți
mâinile și aruncă-ți brațele în jurul gâtului meu, și lipește-ți urechea de buzele mele, și-ți
voi da ceea ce mi-a rămas din cunoașterea lui Dumnezeu.' Și tânărul Tâlhar se opri.
	Și când Pustnicul i-a împărtășit cunoașterea sa de Dumnezeu, căzu la pământ și
plânse, și o mare întunecime îl ascunse de cetate și de tânărul Tâlhar, astfel încât nu-i mai
văzu.
	Și cum zăcea acolo plângând, deveni conștient de careva care stătea în picioare
alături de el; iar Acela care stătea în picioare alături de el avea picioarele de aramă și
părul ca o lână frumoasă. Și El îl ridică pe Pustnic, și-i spuse: 'Înainte de această perioadă
de timp, ai avut desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu. De acum înainte vei avea
desăvârșita dragoste de Dumnezeu. De ce, dară, plângi?' Și El îl sărută.

În românește de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii


         Discipolul - poem în proză

	Când Narcis a murit, iazul plăcerii sale se preschimbă dintr-un potir de ape dulci
într-un potir de lacrimi sărate, și Oreadele veniră plângând prin codrii, pentru a-i putea
cânta iazului și a-l mângâia.
	Și când văzură că iazul se preschimbase dintr-un potir de ape dulci într-un potir de
lacrimi sărate, ele își despletiră cozile părului și se jeliră iazului și îi ziseră: 'Nu ne miră
că bocești în felul acesta după Narcis, atât de frumos era.'
	'Chiar a fost Narcis frumos?' spuse iazul.
	'Cine să știe aceasta mai bine ca tine?' răspunseră Oreadele. 'Pe lângă noi doar
trecea totdeauna, ci pe tine te căuta, și obișnuia să se întindă pe malurile tale și să se uite
la tine în jos, și în oglinda apelor tale își reflecta propria-i frumuseþe.'
	Iar iazul a răspuns: 'Dar eu l-am iubit pe Narcis, deoarece atunci când se lungea pe
malurile mele și privea la mine în jos, în oglinda ochilor săi totdeauna mi-am văzut
frumusețea reflectată.'

În românește de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii


         Învățătorul - poem în proza

	Acum, când întunericul acoperi pământul, Iosif din Arimathea, aprinzându-și o
faclă din lemn de pin, coborî din deal la vale. Deoarece avea treabă la el acasă.
	Și văzu un tânăr gol și scăldat în lacrimi, îngenunchiind pe stâncile de cremene
din Valea Plângerii. Păru-i era de culoarea mierii, iar trupul său era ca o floare albă, dar
își rănise corpul cu spini și își acoperise părul cu cenușă.
	Iar acela care era foarte bogat îi spuse tânărului care sta gol și plângea, 'Nu ma
miră că îți este durerea atât de mare, pentru că neîndoielnic a fost un om drept'.
	Și tânărul îi răspunse, 'Nu pentru el plâng, ci pentru mine însumi; și eu am
preschimbat apa în vin și am tămăduit pe leproși și am dat vedere orbilor. Am umblat pe
ape, iar din sălășluitorii din morminte am izgonit dracii, am hrănit înfometații din pustie
unde nu exista hrană, și i-am trezit pe morți din casele lor înguste, și la cererea mea, și
înaintea unei mari mulțimi de oameni, un smochin nerodnic s-a vestejit. Toate lucrurile
pe care le-a săvârșit acest bărbat le-am săvârșit și eu. Și totuși, pe mine nu m-au
răstignit.

În românește de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii