E periculos să citești ziarele
Pe când înălțam castele frumusețe-n lădița cu nisip grabnic gropile se umpleau stârvuri scoase la soare de buldozere și pe când mergeam la școală spălat, pieptănat, călcând pe crăpăturile cimentului sub tălpile mele detunau bombe. Acuma c-am crescut mare și-s știutor de carte și stau în fotoliu la fel de calm ca-n sine un proiectil iar junglele ard, și sub- arboretu-i ticsit de soldați numele de pe apăsătoarele hărți se prefac în fum. Eu-s pricina, eu-s o magazie de jucării chimice, trupul mi-i un ucigător dispozitiv, cu dragoste mi-ntind brațele, mâinile mi-s puști bunele mele intenții – cu totul mortale. Până și ochii mei pasivi prefac tot ceea ce privesc în afumătura alb-neagră a unei fotografii de război, cum oare m-aș putea opri. E periculos să citești ziarele. Ori de câte ori la mașina mea de scris electrică ating vreo clapă și spun ceva despre arborii pașnici mai explodează un sat. Traducere de Ion Caraion Texte culese din antologia „Poeți canadieni contemporani (de limbă engleză)”, alcătuită de Ion Caraion, Editura Albatros, București, 1978 După ce m-am rupt în bucăți
Cu ce-ncordată atenție te urmăresc lipind și cosând și potrivindu-mă din nou laolaltă. Creierul meu a fost o păpușă spartă, i s-a fărmat inima de-atâtea greșite planete mecanice, pendule și ochi de sticlă zornăiți pe sârmă care bâltâcăie și totuși conștiința mi-i tare, golită, o cunoaștere albastră sub care poți să umbli, fără a-ți da seama că ești singurul gând legănat în țeasta mea de păpușă, cer boltit, secată fântână întoarsă, o lipsă de anotimpuri rotite ce-ar putea ține înecul într-un gol mai adânc decât apa. Dar neștiutoarele riscuri sau tocmai de aceea poate mi-atingi capul universul în țăndări iată luna și soarele se-nalță, se-ntind și apun iarăși deasupră-ne așa cum se cuvine în vreme ce gâtul mi se sucește dres de-ndemânatecele-ți degete. Traducere de Ion Caraion Însemnări din felurite trecuturi
Naufragiată undeva și împotmolită aici, pe-un balansoar cenușiu-albastru și după ce m-am deprins oarecum deosebirilor de presiune stau și privesc la ceea ce-n revărsatul zorilor căzu în năvod: solìi dintr-un mai aspru tărâm. Mă legănam în ziua cenușiu-albastră pe când sub mine vietățile celor mai adânci genuni ale oceanului înoată departe sub însăși amintirea soarelui și lunii aducătoare de maree: unele dintr-însele plăpânde, altele rele cu àcele toate-mplătoșate în pielea aceea blindată al cărui nume e-un grai; camuflaj de reci lumini, semnale minunate, care-nșeală prada ori fulgeră rețele de-nștiințări transmise prin măruntaiele-adânci ale mării doar de la unul la altul. Câștigat-am ochi și plămâni, sau libertatea să osebesc dimineața de noapte să respir. Pierdut-am o electrică-nțelepciune prin subțiraticul aer hoinar? Spălate pe mal cuvintele zac terminate, sfâșiate de călătoria în sus către suprafața cenușiu-albastră, schimbătoare: înțelesurile odinioară vii și fosforescente se șterg și pier acum în mâinile mele Încerc dar nu pot dezluși. Traducere de Ion Caraion |
Reîntruparea căpitanului Cook
Până-a-mi fi dat a merge să-nvăț hărțile fuseseră colorate. Când m-am rugat și-am stăruit regii mi-au spus că n-a mai rămas de explorat nimic. Totuși eu pornit-am la drum, dar oriîncotro m-am îndreptat m-am izbit de istorici, purtând coroane mortuare și brâie de dinți falși; iar în pustiuri dam de pietre de hotar și de turiști. Până și peșterile aveau mucuri de lumânări, inscripții mâzgălite-n beznă la iuțeală. N-am putut sosi la timp niciodată. Mereu numele ajungeau înaintea mea. Acum că-s bătrân, știu că eroarea mea pornea de la recunoașterea hărților. Obosite monumete înalță ochii. Dați foc atlaselor, strig băncilor din parc; și treceți dincolo de cenotafe, fluturând un stindard fără steme de-a curmezișul străzii, dincolo de colț într-o nouă țară fără geografii cu-o scânteietoare plajă de săgeți. Traducere de Ion Caraion Animalele din țara aceea
În țara aceea animalele au chipuri de oameni: ceremonioasele pisici care stăpânesc străzile politicos pică vulpea moartă la pământ, vânătorii în juru-i stau pironiți în tapiserii de politețe, taurul, împodobit cu sânge, hărăzindu-i-se o moarte elegantă, cu numele-i pecete pe el, heraldică marcă deoarece (când s-a prăvălit pe nisip, cu spada-n inimă, dinții din gura-i albastră păreau omenești) e cu-adevărat un om până și lupii purtând zgomotoase convorbiri în podurile lor îndopate cu legende. În țara asta animalele au chipuri de animale. Ochii lor fulgeră odată în lumina farurilor de automobil și apoi pier. Morțile lor nu-s elegante, ele au chipurile nimănui. Traducere de Ion Caraion Totemurile
De ce oare mi-i ticsită mintea cu totemuri sau cu oase? De ce văd în beznă aruncate pieile, fețele aninând fără mișcare? Odată, într-un loc mai cald, le-am privit cum dănțuie, un veșmânt calm le era dănțuiala; cerbul avea copitele de lână, șarpele părea un balaur în dimineață; însă-am adormit și i-am uitat. Și-n noaptea aceea lungă furișându-se, animalele ieșit-au prin vizuinile ochilor mei orbi; și s-au dus într-altă partea-a pădurii, lăsând în urmă-le măștile. Traducere de Ion Caraion O noapte în Muzeul Regal din Ontario
Cine m-a-ncuiat în acest creier de piatră scornit de mână de om și-n care vremuitul stâlp scrijilat cu totemice embleme întinde un deget tocit către domul de mozaic bizantin. Pe sub această-mpodobită tigvă aurie rătăcesc printre cioburi de zei, printre monede fără luciu, printre gesturi îmbălsămate rânduite cronologic, uitându-mă să văd unde scrie ieșire ci în pofida diagramelor de la fiece colț, vopsite în roșu: ești aici labirintul mă ține învârtindu-mă-n jurul bufetului, toaletelor, o serpentină prin marmură Grecia și Roma, caii de bronz ai Chinei apoi prin fața măștilor sculptate, de lemn și blană către cinci indieni mulați în ghips care-ntr-o vitrină stau pâlc lângă-un foc prăfuit iar mai încolo, dăm piept cu un schelet de copil conservat în aerul pustiu, ghemuit lângă o oală de lut și câteva mărgele. Am ajuns îmi spun destul de departe să ne oprim aici vă rog e prea de-ajuns, dar perversul muzeu, coridor după coridor, o neghioabă voce hurducată de-un buton apăsat, își repetă-amintirile și-s târât pân-la capătul puterilor minții, huiet de țintirim, și-s pierdut printre mastondonți ori mai departe: o scoică fosilă, apoi mostre de roci și minerale, până și colosalii colți descrescând ca niște vârfuri de ac în mormanele de gunoi astral fluorescent luminate ale geologiei. Traducere de Ion Caraion |