Apele-mi cântă în fluiere lungi, de piatră,
fulgere se-ncaieră-n cutii solide, ermetice,
meridianele trec
prin inimile de aur ale muntelui,
unde bubuie sângele,
zidari escaladează ceruri
pe scripeți ficși, de soare, pe rotile de lună,
printre heliocentrice reptile –
mușchii le zvâcnesc pe mandibule și parietale,
circulă pe liniile de tramvai ale tibiilor
fără să bage în seamă
semafoarele macilor din rotule;
zidesc umbrele soțiilor
care nu mai vin cu mâncare prin ploi cu spume;
tâmplarii răstignesc în ferestre fecioare,
bătându-le-n sâni cuie de-aramă coclită...
Din „Noul Turn Babel”
|
