Zădărnicie-i totul, îmi dau seamă!
O goană-i viața, neînduplecată,
Spre țeluri pururi noi. Și vlaga toată,
Cu orice pas pe drum ni se destramă.
Ajunși la țelul cel din urmă, dacă
La fel de sprinten ne mai e piciorul
Ca-ntâia oară când ne luasem zborul
Am mai putea să râdem, ca-ntr-o joacă.
Dar o putere oarbă, ceas cu ceas,
Ne poartă-n drum, mereu, ca pe-un urcior
Crăpat, în care apa ce-a rămas
Prin fundul spart se scurge-ncetișor.
Gol, setea noastră n-o mai potolește,
Și, ca biet ciob, în vreun gunoi sfârșește.
Penultima poezie a lui Lenau scrisă în septembrie 1844
În românește de Lazăr Iliescu
|
