Fantastică e noaptea și visul își întinde
Pe bolta stigiană aripele-i nebune,
Iar candela de aur a zeilor aprinde
În umbra desfăcută colori de viziune.
Aleele exală o lungă amintire
Din stinsa pietate a vechilor altare;
Parfumul lor e tristul parfum de mănăstire,
Pe aripi diafane de gânduri solitare.
Princese rătăcite pe valuri de durere
Aduc o melodie de gesturi muzicale,
Și pare că un cântec bizar de miserere
Le flutură hlamida cu imnuri triumfale.
Ținând în mâni de ceară teorbe legendare,
Ritmează pași de umbre cu ritmuri de suspine,
Și ritmul lor agită, sfios, în depărtare
O lungă teorie de taine sibiline.
La sânuri au buchete de negre violete,
Și-n ele dorm uitate miresme fermecate,
Pe care le aspiră adânc, ca pe regrete,
Schimbându-și al lor suflet cu-al florilor uscate.
Și albele princese cu gesturi obosite
Sunt vechile iluzii pe calea învierii,
Iluzii ce, în cântul teorbelor slăbite,
Cutremură regatul letargic al tăcerii.
Cu ele vin speranțe ce poartă pe aripă
Zefiruri parfumate de dragoste ce minte;
Ivirea lor subtilă înlătură o clipă
Privirile din umbra jilavă de morminte.
Dar vremea – vremea iarăsi la sânul ei cuprinde
Iluziile care surâd în agonie,
Iar candela de aur a zeilor aprinde
În creier arzătorul parfum de nebunie.
Din volumul Inscripții
Poezii culese din Poeți de la Viața nouă, Editura pentru Literatură, București, 1968
|
