Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Virgil Carianopol

(1908 - 1984)

Țăranii
Cântec de liniștit bolnava
Din viață
Când
Covor românesc
La călușei
La o fotografie
Contraste
În fața mării


         

Țăranii

Îi văd, sunt tot așa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile și cu fețele supte,
Le sunt mâinile tot așa aspre și dure,
Privirile, tot oțel din tăiș de secure.
Cu ochii adânci și lucioși ca niște băncuțe,
Aduc la oraș diminețele în căruțe.
Beau țuică prin cârciumi și vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete și hambare,
Li se umezesc ochii și ascultă duși
Când își taie țiganul sufletul în arcuș.

Îi simt după mirosul cojoacelor ude; 
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude. 
Mă uit în ochii lor triști și adânci, 
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci, 
Și-mi vine să le strig, să-i trag de mintean: 
Băă, sunt și eu tot ca voi, tot țăran! 
Dar glasul meu se topește, e de ceară... 
Seara țăranii pleacă, cu orașul suit în cară. 
Îi petrec până la margine, până în țigănie, 
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-1 știe.

Din volumul „Carte pentru domnițe”, 1937

La inceputul paginii

         

Cântec de liniștit bolnava

Dormi, scumpa mea, și nu te teme, 
Nu-i nimeni, nimeni n-a venit. 
Parfumul doar din crizanteme 
Te-a mângâiat și te-a trezit.

Sunt ușile de mult închise, 
Perdelele le-am tras de-a rând. 
N-am mai lăsat întredeschise 
Decât ferestrele la gând.

Nu tresări, nimic n-apasă, 
Nu-ncearcă nimeni la uluc. 
Nu calcă nimenea prin casă, 
Sunt orele, care se duc.

Nu te-nfrica, e noaptea clară, 
Iar stelele-au ieșit duium. 
Nu umblă nimenea pe-afară, 
Trec frunzele, grăbind, pe drum.

Din volumul „Inedite”, 1966

La inceputul paginii

         

Din viață

lui Gh. Bulgăr

Mi-a bătut în poartă Fericirea 
Și intrând în curte m-a strigat. 
Eram dus alături cu iubirea. 
A-nchis poarta iute și-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria. 
A intrat, a stat sub pomii goi. 
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească 
Și-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă, 
Mi-a bătut și Steaua mea — de sus 
Tot așa, eram plecat aproape, 
Și-a strâns fusta-n mână și s-a dus.

Mi-a bătut în poartă și Necazul. 
Eram dus departe. Liniștit, 
S-a întins pe țolul de la ușă 
Și m-a așteptat până-am venit.

Din volumul „Inedite”, 1966

La inceputul paginii

         

Când

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte 
Și nu mai poți străbate de desiș, 
Închide ochii și-ai să vezi departe 
Ce nu mai poți vedea cu ei deschiși.

Când vrei  să fii de depărtări  aproape 
Și nu mai poți, oricât ți-ar fi de greu, 
Te depărtează și mai mult de toate, 
Că depărtarea-apropie mereu.

Din volumul „Inedite”, 1966

La inceputul paginii

         

Covor românesc

Ca o câmpie, oglindind întinsul, 
Cu păsări care-i stau pe crengi cântând, 
Privindu-1 lung, aduce-n el nestinsul 
Din depărtate vremuri luminând.

Împestrițat cu crini și lămâiță, 
Cu albăstrele și cu maci duioși, 
Vii, flori de liliac sau romaniță 
Te fac să te apleci, să le miroși.

Pus în perete, lângă pat, în casă, 
Te-ntinzi sub el ca-n margini de câmpie. 
Îi simți răcoarea dulce de mătasă, 
Și parcă vântu-1 simți cum te adie.

Lucrat adânc din lână și culoare, 
Cu-nseninări și arbori fel de fel, 
Odihna lui te-mbie la visare 
Și la un somn pe pajiștea din el.

Iar când în seară luna cu lumină 
Lovește-n el, cu razele pieziș, 
Un greier sare, crede că-i grădină 
Și cântă de acolo pe furiș.

Din volumul „Inedite”, 1966

La inceputul paginii

         

La călușei

Se învârteau agale călușeii 
Și muzica din urmă-i îndemna, 
Iar între toți copiii — mititeii 
Și-un bătrînel pe-un cal se învârtea.

Râdeau de el, de jocul lui copiii, 
Cum sta plecat pe calul lui de lemn, 
Iar cei mai mari, dând aripi bucurii, 
De jos, mereu îi tot zvârleau îndemn:

- Hiii moșule, hai, taicule, zorește, 
Dă pinteni zdraveni calului spre rai! 
Și la un loc cu ei, copilărește, 
Râdeau și prunci cu părul de mălai.

Dar el, tăcut, privea pierdut, cu mâna 
Ținând în frâu, căluțul fără duh, 
Căluțul orb, ce alerga într-una 
Strâns de vergele zdravene-n văzduh.

Cu păru-n vânt, îmbujorat la față, 
El se rotea dar nimeni n-a văzut 
Cum calul lui, de lemn, prinsese viață 
Și galopa pe câmpuri spre trecut.

A fost o clipă, doar o clipă vie,
Căluțul a zburat prin ani, vâlvoi,
A dus bătrânul în copilărie
Și l-a întors ca gâdul înapoi.

Când s-a oprit din goană bătrânelul –
A coborât în râsul fără rost,
Dar numai el știu și călușelul,
În fuga lor de-o clipă, unde-au fost.

Din volumul „Cântece de amurg”, 1969

La inceputul paginii

         

La o fotografie

Mă uit privind fotografia 
În care chipu-ți stă cuprins 
Și de pe care vitregia 
Nici o lumină n-a desprins.

Ești tot așa ca altădată, 
Precum erai și te-am visat. 
De ramă veșnic apărată, 
La tine timpul n-a intrat.

Prin marginile ei de piatră 
Cu care dârz te-mprejmuii, 
Chiar de-ar fi vrut să te lovească, 
Dușmanul n-a putut lovi.

Privesc la tine, cea de-afară 
Ce-n nici o ramă nu te-ai vrut 
Și peste care timpul, fiară, 
Ca toate fiarele-a trecut.

De-ar fi să te găsesc acuma 
După portret și nu te-aș ști, 
Aș răscoli întreaga lume 
Și nu te-aș mai putea găsi.

Din volumul „Viorile vârstei”, 1972

La inceputul paginii

         

Contraste

Sunt bucurii care-ntristează, 
Sunt întristări ce fericesc, 
Sunt zile fără de lumină 
Și nopți adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară 
Și sunt minciuni care ridică, 
Sunt împărați, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieți ce-au strălucit în viață, 
Dar când s-au stins parcă n-au fost, 
Palate care nu pot ține 
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară, 
Dar negri în adâncul lor 
Și negri în afară, negri, 
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea, 
Dar și amaruri ce-ndulcesc 
Sunt nedreptăți care îndreaptă, 
Dreptăți care nedreptățesc.

Sunt multe contradicții, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinți ce-aduc lumină
Și fericiri nefericiri!...

Din volumul „Elegii și elegii”, 1974

La inceputul paginii

         

În fața mării

poetului Tiberiu Utan

Cum seamăn eu cu tine, mare, 
La fel, mereu neliniștit, 
Închis din patru părți de timpul, 
Din care nu e de ieșit.

Mă zbat adânc, fără cruțare, 
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc, 
Dar oricât aș lovi de tare
Degeaba țărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier. 
Nici eu nu-s mulțumit, ca tine, 
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig 
Și fără să îngenunchez, 
Dar nu pot, nu, ieși din vremea 
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima și gândul 
Tot răni, la zbatere proscris, 
Dar încă lupt să nu stau numai 
În țărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Și mie timpul mi-a pus maluri
Și nu pot sa mai ies din el...

Din volumul „Inedite”, 1978

Texte culese din Virgil Carianopol, „Versurile vârstei”, Editura Albatros, 
București, 1978, Colecția cele mai frumoase poezii
La inceputul paginii