Virgil Carianopol

Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile şi cu feţele supte,
Le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,
Privirile, tot oţel din tăiş de secure.
Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,
Aduc la oraş dimineţele în căruţe.
Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete şi hambare,
Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.

Îi simt după mirosul cojoacelor ude; 
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude. 
Mă uit în ochii lor trişti şi adânci, 
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci, 
Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean: 
Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran! 
Dar glasul meu se topeşte, e de ceară... 
Seara ţăranii pleacă, cu oraşul suit în cară. 
Îi petrec până la margine, până în ţigănie, 
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-1 ştie.

Din volumul „Carte pentru domniţe”, 1937

Dormi, scumpa mea, şi nu te teme, 
Nu-i nimeni, nimeni n-a venit. 
Parfumul doar din crizanteme 
Te-a mângâiat şi te-a trezit.

Sunt uşile de mult închise, 
Perdelele le-am tras de-a rând. 
N-am mai lăsat întredeschise 
Decât ferestrele la gând.

Nu tresări, nimic n-apasă, 
Nu-ncearcă nimeni la uluc. 
Nu calcă nimenea prin casă, 
Sunt orele, care se duc.

Nu te-nfrica, e noaptea clară, 
Iar stelele-au ieşit duium. 
Nu umblă nimenea pe-afară, 
Trec frunzele, grăbind, pe drum.

Din volumul „Inedite”, 1966

lui Gh. Bulgăr

Mi-a bătut în poartă Fericirea 
Şi intrând în curte m-a strigat. 
Eram dus alături cu iubirea. 
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria. 
A intrat, a stat sub pomii goi. 
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească 
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă, 
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus 
Tot aşa, eram plecat aproape, 
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul. 
Eram dus departe. Liniştit, 
S-a întins pe ţolul de la uşă 
Şi m-a aşteptat până-am venit.

Din volumul „Inedite”, 1966

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte 
Şi nu mai poţi străbate de desiş, 
Închide ochii şi-ai să vezi departe 
Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.

Când vrei  să fii de depărtări  aproape 
Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu, 
Te depărtează şi mai mult de toate, 
Că depărtarea-apropie mereu.

Din volumul „Inedite”, 1966

Ca o câmpie, oglindind întinsul, 
Cu păsări care-i stau pe crengi cântând, 
Privindu-1 lung, aduce-n el nestinsul 
Din depărtate vremuri luminând.

Împestriţat cu crini şi lămâiţă, 
Cu albăstrele şi cu maci duioşi, 
Vii, flori de liliac sau romaniţă 
Te fac să te apleci, să le miroşi.

Pus în perete, lângă pat, în casă, 
Te-ntinzi sub el ca-n margini de câmpie. 
Îi simţi răcoarea dulce de mătasă, 
Şi parcă vântu-1 simţi cum te adie.

Lucrat adânc din lână şi culoare, 
Cu-nseninări şi arbori fel de fel, 
Odihna lui te-mbie la visare 
Şi la un somn pe pajiştea din el.

Iar când în seară luna cu lumină 
Loveşte-n el, cu razele pieziş, 
Un greier sare, crede că-i grădină 
Şi cântă de acolo pe furiş.

Din volumul „Inedite”, 1966

Se învârteau agale căluşeii 
Şi muzica din urmă-i îndemna, 
Iar între toţi copiii — mititeii 
Şi-un bătrînel pe-un cal se învârtea.

Râdeau de el, de jocul lui copiii, 
Cum sta plecat pe calul lui de lemn, 
Iar cei mai mari, dând aripi bucurii, 
De jos, mereu îi tot zvârleau îndemn:

- Hiii moşule, hai, taicule, zoreşte, 
Dă pinteni zdraveni calului spre rai! 
Şi la un loc cu ei, copilăreşte, 
Râdeau şi prunci cu părul de mălai.

Dar el, tăcut, privea pierdut, cu mâna 
Ţinând în frâu, căluţul fără duh, 
Căluţul orb, ce alerga într-una 
Strâns de vergele zdravene-n văzduh.

Cu păru-n vânt, îmbujorat la faţă, 
El se rotea dar nimeni n-a văzut 
Cum calul lui, de lemn, prinsese viaţă 
Şi galopa pe câmpuri spre trecut.

A fost o clipă, doar o clipă vie,
Căluţul a zburat prin ani, vâlvoi,
A dus bătrânul în copilărie
Şi l-a întors ca gâdul înapoi.

Când s-a oprit din goană bătrânelul –
A coborât în râsul fără rost,
Dar numai el ştiu şi căluşelul,
În fuga lor de-o clipă, unde-au fost.

Din volumul „Cântece de amurg”, 1969

Mă uit privind fotografia 
În care chipu-ţi stă cuprins 
Şi de pe care vitregia 
Nici o lumină n-a desprins.

Eşti tot aşa ca altădată, 
Precum erai şi te-am visat. 
De ramă veşnic apărată, 
La tine timpul n-a intrat.

Prin marginile ei de piatră 
Cu care dârz te-mprejmuii, 
Chiar de-ar fi vrut să te lovească, 
Duşmanul n-a putut lovi.

Privesc la tine, cea de-afară 
Ce-n nici o ramă nu te-ai vrut 
Şi peste care timpul, fiară, 
Ca toate fiarele-a trecut.

De-ar fi să te găsesc acuma 
După portret şi nu te-aş şti, 
Aş răscoli întreaga lume 
Şi nu te-aş mai putea găsi.

Din volumul „Viorile vârstei”, 1972

Sunt bucurii care-ntristează, 
Sunt întristări ce fericesc, 
Sunt zile fără de lumină 
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară 
Şi sunt minciuni care ridică, 
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă, 
Dar când s-au stins parcă n-au fost, 
Palate care nu pot ţine 
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară, 
Dar negri în adâncul lor 
Şi negri în afară, negri, 
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea, 
Dar şi amaruri ce-ndulcesc 
Sunt nedreptăţi care îndreaptă, 
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Din volumul „Elegii şi elegii”, 1974

poetului Tiberiu Utan

Cum seamăn eu cu tine, mare, 
La fel, mereu neliniştit, 
Închis din patru părţi de timpul, 
Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare, 
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc, 
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier. 
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine, 
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig 
Şi fără să îngenunchez, 
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea 
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul 
Tot răni, la zbatere proscris, 
Dar încă lupt să nu stau numai 
În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot sa mai ies din el...

Din volumul „Inedite”, 1978

Texte culese din Virgil Carianopol, „Versurile vârstei”, Editura Albatros, 
Bucureşti, 1978, Colecţia cele mai frumoase poezii