Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Victor Hugo

(1802 - 1885)

Când intră copilașul...
Fabulă sau istorie
Surpa-n al mării aprig val...
În umbră
Ioana doarme...
Ioana la-ntuneric e pusă și la post...
Laus puero – laudă copilului


         

Când intră copilașul...

Când intră copilașul e râs și bucurie
Și dulcea lui privire se oglindește vie
          În ochii tuturor.
Și cea mai tristă frunte și mai împovărată
Se descrețește, pruncul curat când se arată
          Zâmbind gânguritor.

De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară -
Și ne-ncălzim cu toții la flacăra sprințară
          În sobă scăpărând,
Copilu-aduce viața cu el, ne luminează
Și-l alintăm și râdem, iar mama-l priveghează
          Cum calcă, tremurând.

Ades privind în sobă al flăcării răsuflet	
Vorbim de cer, de țară, poeți, sau de vreun suflet
          Ce-și nalță ruga sus.
Când intră el, adio și patrie, și slavă
Și toți poeții lumii! Și vorba noastră gravă
          Zâmbind, i s-a supus.

O, dacă aurora, când noi visăm în noapte
Și ascultăm cum unda prin trestii plânge-n șoapte
          Și-aprinde-al ei fanar,
Lumina ei deodată deșteaptă vii fanfare
De clopote și păsări țâșnesc din zare-n zare
          Pe-al câmpului chenar.

Tu, prunc, ești aurora, iar sufletul meu parcă
E-un câmp cu flori ce-n viață să-și dăruie încearcă
          Miresmele lui vii;
Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase,
Ți-mpărtășesc doar ție dulci murmure duioase
          Și raze aurii.

Frumoșii-ți ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte,
Mânuța ta curată și veselă, cuminte,
          Nu știu să facă rău;
N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur
Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur
          Purtând pe capul tău!

Ești, printre noi, columba tronând pe arca sfântă;
Picioru-ți încă tânăr, prin țărnă nu se-mplântă.
          Porți aripi de azur;
Întreaga lume-ți pare că e-o-ntrebare vană,
În trup și-n suflet totul e fără de prihană.
          Nimic nu ai impur!

Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună;
În buna lui credință vrea parcă tot să-ți spună
          Prin lacrimile lui.
Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-și
Și sufletul lui fraged, și gura dăruindu-și
          În sărutări, oricui.

Prieteni, frați și înșiși dușmani fără tăgadă
Ferește-i pretutindeni în viață să nu vadă.
          O, domne sfânt și viu
Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine
Nici vară fără pajiști cu roșii flori, divine.
          Și nici cămin pustiu.

În românește de Lazăr Iliescu

Din volumul „Frunze de toamna”, 1831

La inceputul paginii

         

Fabulă sau istorie

Lihnit și cu o poftă regească, într-o zi,
Un maimuțoi c-o blană de tigru se-nvăli.
Fusese tigrul rău, el însă fu năpraznic.
Se înțolise-n dreptul și voia de-a fi groaznic.
Scrâșnind din dinți purcese-a răcni: „Eu sunt, prin lege
Cuceritorul tufei, noptosul nopții rege!”
Pândi, tâlhar de codru, prin spini și pe de lături
Îngrămădind omoruri și jafuri și prăpăduri;
Drumeții sugrumându-i și pustiind pădurea,
Făcu tot ce făcuse și blana lui pe-aiurea.
Trăia-ntr-un covru-n juru-i cu resturi de masacru.
Văzându-i pielea, insul credea în simulacru.
Zbiera cu mare muget și groaznice cuvinte:
„Priviți, bârlogul meu e plin de oseminte;
Toți tremură și fug din fața mea cu spaimă
Mă admirați! sunt tigru și am tigrească faimă!”
Prostimea-n admirare fugea mâncând pământul.
Veni îmblânzitorul și-n brațe înhățându-l
Ca pe o zdreanță pielea-i rupând-o, zise-apoi
Pleoștitei javre: „Nu ești decât un maimuțoi!”

În românește de Romulus Vulpescu

Din volumul „Pedepsele”, 1853

La inceputul paginii

         

Surpa-n al mării aprig val...

Surpa-n al mării aprig val
Un izvoraș, din stânci semețe.
Oceanul – navelor fatal –
Îi zise: „Ce vrei, plângărețe?”

Furtună, groază-mi sunt de-un neam
Și scapăt unde-ncepe cerul.
Imens sunt, ce nevoie am
De-un d-al-de tine, prichindelul?”

Și-a zis izvoru-nspre titan:
„Îți dau – neglorios, tăcut –
Doar ce-ți lipsește  - vast ocean –
Un pic de apă de băut!”

În românește de Tudor George

Din volumul „Contemplațiile” , 1856

La inceputul paginii

         

În umbră

Lumea veche

Destul, o flux! E vremea de-acuma să cobori,
Prea te-ai suit departe. Mai mult ca-n alte ori.
Posomorât, sălbatic, te zbați fără măsură.
De ce adâncu-ți cheamă, de parcă are gură?
Ce-i zgomotul și umbra și ploaia ce-o repezi
Și vântul negru, noaptea ce-n trâmbiți îl purcezi?
Vuiești, urcându-ți valul, de crezi că-i vreo minune.
Destul! De-aici încolo, oprește-l să mai tune.
De legi bătrâne, piedici, de-al frânelor noian,
Mizerii, întuneric, neant subpământean,
Îngrozitoare ocne, speranța ucigând-o,
De stăpânirea veche, femeia-ngenunchind-o,
De-ospățul gras, la care săracii nu-s poftiți,
De superstiții, mituri de zeii-nchipuiți
Să nu te-atingi ! Sunt lucruri prea sfinte! Taci și pleacă!
N-am pus, aceste ziduri, zadarnic să se facă
În jurul omenirii, cu turnuri pân’ la cer!
Dar văd că urci într-una și nu-ncetezi să zbieri.
Iar valu-ți duce totul, și-l frânge, și-l despică.
Se duc și legea veche și biblia antică –
Zăresc cum eșafodul de-acum l-ai și târât.
Să nu te-atingi de rege! O, cer! L-ai doborât!
Ferește-i pe cei sacri! Vai, apa-i copleșește.
Oprește! E județul. E preotul. Oprește!
Destul! îți spune Cerul, flux dârz, ucigător.
N-asculți? Mă-nghiți pe mine? O, Doamne, ajutor!
Un val din adăpostu-mi încearcă să mă iee!

Fluxul

Vezi tu, eu sunt potopul, nu cum crezi tu, maree!

În românește de Lazăr Iliescu

Din volumul „Anul cumplit”, 1872

La inceputul paginii

         

Ioana doarme...

Dulci, ochișorii, mâine și-i va deschide-abia;
În somn, mi-a prins un deget, umplând mânuța sa;
Iar eu, citesc, cu grijă ca nimeni s-o deștepte.
Gazeta ce mă-njură dând sfaturi înțelepte:
La Charenton să-i ducă pe cei ce m-ar citi!
Pe rug să fie arsă, orișice carte-aș scri!
Un ziar invită lumea, cu lacrimi pe pleoape,
Pe străzi să-mi dea cu pietre, de mine ca să scape,
Căci scriu un talmeș-balmeș lugubru, veninos,
În care dracii-n umbră-și țes rânjetul scârbos;
În altul mă botează: Apostolul Ghehenii;
Sunt Anticrist, Satană, și plin de-afurisenii;
Să mă-ntâlnească-n codru, niciunul nu ar vrea;
Un ins îmi dă cucută; un altu-mi zice: Bea!
Am omorât ostateci; am dat jos Luvrul poate;
Făgăduiesc mulțimii noi împărțeli netoate;
Parisu-n flăcări, fruntea-mi roșește, de borfaș;
Sunt cel care ațâță, dând foc; sunt ucigaș;
Dar aș fi fost, desigur, mult mai putin sinistru,
Dacă-mpăratul poate ar fi făcut ministru
Pe-otrăvitorul public ce sunt și asasin!
Așa i-aud cum țipă în jurul meu, hain,
Și numele mi-l strigă și-l scuipă, plini de ură;
Copilul doarme însă și-n visul care-l fură,
Bunicule, îmi zice: fii bun și iertător!
Și cu mânuța-i, mâna mi-o strânge, binișor!

În românește de Lazăr Iliescu

Din volumul „Arta de a fi bunic”, 1877

La inceputul paginii

         

Ioana la-ntuneric e pusă și la post...

Ioana la-ntuneric e pusă și la post
Căci nu știu ce făcuse. Iar eu, fără de rost
M-am dus să văd proscrisa cum sta la cotineață
Și-i strecurai, în umbră, borcanul cu dulceață.
Nelegiuire mare. Toți dimprejurul meu
Ce stau veghind la paza moralei tot mereu
S-au încruntat, când Ioana îmi spuse fără preget:
- N-am să mai vâr de-acuma în nasu-mi nici un deget;
Nici n-am să-ndemn pisicul să zgârie-altă dată –
Ce-au mai țipat! – Ea știe cât e de alintată
De dumneata. Te știe cât ești de slab și moale!
Când lumea-i supărată pe ea, cum râzi matale!
Nu merge-n felul ăsta. Mereu și pururi, iară,
Te-amesteci. Ca s-o creștem așa, e o povară.
N-ascultă de nimica. – Am înțeles că-s țapul 
Ispășitor și pașnic, îmi înclinai deci capul
Zicând: - Nu am nimica să vă răspund . Așa-i!
Popoarele cu-asemeni îngăduințe, vai
Sortite sunt pieirii. O știe orișicine.
Puneți-mă de-aceea la post, ah! și pe mine.
- Ai să fii pus! – Ioana din colțu-ntunecat
Șopti, venind aproape, cu glas catifelat
Nălțându-și ochii galeși și dulci, plini de viață:
- Bunicule, n-ai grijă! Am să-ți aduc dulceață!

În românește de Lazăr Iliescu

Din volumul „Arta de a fi bunic”, 1877

La inceputul paginii

         

Laus puero – laudă copilului

(fragment)

IX

Copilul parcă-n vraja-i mă ține. N-am ce face!
Doar nevinovăție în jurul meu îmi place;
Copilu-i aur! Omul e însă plumb și-aramă
Îmi este drag Astyanax și-ntreb de bună seamă
Pe Hector: Te-ai jertfit tu destul la Troia oare?
Un cer senin sunt. Totuși port și vreo fulgerare.
Flux și reflux la mine sunt zambet și mânii
Nu știu de nimeni, fie că gura-mi ar zâmbi
Sau, ca un tunet, glasu-mi în spațiu se cufundă.
Un suflet am cu aștrii pe bolta lui profundă
În inimă, hotare nu am și nu-mi știu nici
Vr-un loc să nu vibreze de dragul celor mici
Și al celor slabi ce sprijin cerșesc în sărăcie.
De sunt nebun, mi-e locul printre nebuni și mie.
Nu pot răbda ca raza pornind din cer acum
Spre oameni, să se-oprească la jumătate drum.
Nu-mi place adevărul să mi-l măsor cu cotul.
Vreau steaua cum se vede și râsul sincer, totul.
Bătrân, vă văd cum treceți. Dar, trist sau zâmbitor
Sunt veacul ce domină momentul trecător.
Orice-ți găsi de lucru, ce poate îmi cuvine
Și e și pe măsura unui bunic ca mine,
Vi-l fac, chiar dacă unii-l cred bun, iar alții nu!
M-au luat biruitorii cu ei, de mult! Și-acu
Mă-năbuș. Biruința, cât e de nemiloasă!
Cum am fugit! O stâncă, o plajă nisipoasă
Blând mă primiră. Moartea mă-ntâmpină: - Proscris,
Bine-ai venit! Și-un zâmbet văzui lucind deschis.
În mine-n conștiința ce-și trimitea solia.
De-atunci iubesc copiii, iubind copilăria
Cu tot ce are într-însa mai bun decât am eu.
Copilul e iubire și-ncredere mereu
Și-i singura ființă-n viața sumbră, care,
Necunoscând ce-i pizma, e mic și totuși mare!

În românește de Lazăr Iliescu

Din volumul „Arta de a fi bunic”, 1877

Texte culese din Hugo, „Versuri”, Editura Tineretului, Bucuresti, 1958

La inceputul paginii