Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Vasile Voiculescu

(1884 - 1963)

Poate
Nu te mira...
Singurătatea
Noul mag
La poarta Paradisului Pierdut
Amintirea
În grădina Ghetsemani
Trec vremile
Strofe pentru o fată
Noapte de martie
Despărțire
Iubire îmbătrânită
Durerea


         

Poate

Încordează-ți, frate, arcul nebuniei,
Să trosnească-n zbanțuri capetele strunii:
Poate că săgeata dată vijeliei
Va lovi, departe, ținta-nțelepciunii!

Poartă fără teamă, dreaptă, lancea urii,
Înfingând-o pururi mai setos ca zbirii...
Poate că din rana ucigașei furii
Va țâșni odată sângele iubirii!

Din volumul "Poezii", 1916

La inceputul paginii

         

Nu te mira...

Nu te mira că-mi prinzi privirea,
Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Și alte lumi, și altor ere.

În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi ca o floare.

Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
Ea singură purta-va roade,
Azi, când grădina-i scuturată
Și toată floarea stearpă-mi cade.

Zadarnic firea mă strivește
Mereu sub aspra-mi suferință,
În mine pururi încolțește,
Mai viu, obșteasca năzuință.

Și-n van m-abate-n jos furtuna
Și strâns mă țin cătușe grele,
În mine lumea-și încearcă-ntr-una
Avântu-i veșnic către stele!

Din mii de gânduri turburate
Un vis curat mi se încheagă,
Precum din spume sfărâmate
Ieșit-a Venera întreagă! 

Din volumul "Poezii", 1916

La inceputul paginii

         

Singurătatea

Adorm adânc Bucegii, și Noaptea-i netezește,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunți golașe, ce somnul umezește,
	Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Și dârele de ceață, ca niște șerpi, la poale
Se duc pe nesimțite și curg în depărtare
	Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Și umblă, visătoare, pe streșini de-nălțime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,
	Și câtă-n adâncime.

Dă drumul unei pietre și-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude,
Cu fața-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
	În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare...
Ascultă-n fund molifții vibrând ca niște clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
	Ca lebada pe ape.

Așa își duce veghea pe culme sus, deșteaptă,
Și de urât tot timpul ea singură își ține...
Din când în când tresare și șade... parc-așteaptă
	Dar, nimenea nu vine!

Din volumul "Pârgă", 1921

La inceputul paginii

         

Noul mag

Am obosit de-atâta așteptare
	Cu ochii sus pe cer...
Și steaua vieții tot nu mai răsare.
	De astăzi însă n-o mai cer.
Plec singur spre locașul de-nchinare,
Spre Staulul râvnitului Mister.

Luceafărul menit ca să-mi răsară
	Atât a zăbovit,
Că nu mai vreau să știu dacă s-a stins,
	Ori eu dac-am orbit...
Nu mai aștept lumina dinafară:
O alta-n mine tainic s-a aprins
Și arde-n fund pojarnica ei pară,
	Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum – 
Cu ochii-ntorși spre ea pornesc la drum.

Din volumul "Pârgă", 1921

La inceputul paginii

         

La poarta Paradisului Pierdut

Azi am trecut s-o văd, înstrăinată,
Grădina-n care-o vară ne-am iubit...
Podoaba-n zdrențe-i spânzura uscată,
Rugini a prins frunzișul răvășit,
Iar parcul, raiul nostru de-altădată,
Cu ziduri alții azi l-au ocolit.

E ceasul vechi al dragostei, e seară,
Și, dând să intru, stau înfiorat:
Înaltul plop la porți m-așteaptă iară,
Dar toamna purpurie l-a schimbat
În galben stâlp pâlpâitor de pară,
Ce freamătă, de vânturi zbuciumat.

Și-n vijelia ce s-a-ncins să-l bată,
Aprinsul plop acolo mi-a părut
Că-i sabia de foc neîndurată
Pe care Heruvimul nevăzut
O flutură spre lumea blestemată
La Poarta Paradisului pierdut.

Din volumul "Pârgă", 1921

La inceputul paginii

         

Amintirea

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar își plânge strălucirea
Uitată-n colțul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini și-a holbat privirea.
Perdele lungi țin calea către soare...
Păianjenii și-au întrerupt urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veșted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală,

Picând domol în umbra liniștită...
Și floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală

În apa vremii veche și clocită.

Din volumul "Pârgă", 1921

La inceputul paginii

         

În grădina Ghetsemani

Isus lupta cu soarta și nu primea paharul...
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea într-una.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mână nendurată, ținând grozava cupă,
Se cobora-mbiindu-l și i-o ducea la gură...
Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață...
Dar fălcile-ncleștându-și, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viață!

Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii
Și uliii de seară dau roate după pradă.

Din volumul "Pârgă", 1921

La inceputul paginii

         

Trec vremile

Trec vremile... ca niște ape
Și fața lumilor o spală...
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmășeală
Și din șuvoaiele de apă.

Ca-n încleștarea agoniei 
S-afunda iar și iar se suie.
Izbește-n porțile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Și iar s-afundă... și se suie!

Din volumul "Pârgă", 1921

La inceputul paginii

         

Strofe pentru o fată

Știu de ce ești albă și nepăsătoare...
Carnea ta e suflet înghețat; de ger,
Aburii stau încă țurțuri și ninsoare
Toată dimineața zilei lui prier.

Gerul dimineții și-al copilăriei
Dăinuiește-n tine, dezmorțit puțin...
Sânii duri, doi țurțuri, spun din crețul iei
Prourul vieții rece și senin.

Carnea ți-e de suflet, sufletul de carne,
Unul și același sloi, de ce să-l rup?
N-a-nceput în aburi gheața să se-ntoarne,
Albă, numai suflet, suflet încă trup!...

Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,
Moleșită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,
Toată amintirea strânsă-n carnea clară
Aburind, sui-va sufletul înapoi...

Izvorăsc din carne sufletele oare?
Știu atât, că dacă astăzi ești de stei,
Carnea-nduioșată și-atotștiutoare
Îți va face-un suflet din topirea ei.

Din volumul "Poeme cu îngeri", 1927

La inceputul paginii

         

Noapte de martie

Se face moină-n suflet, cu pâcla-mpovărată;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Și inima, hrănita, pornește rar să bată,
Cu sânge alb de visuri și de melancolii...

La geamul meu stă noaptea și vrea să intre-n casă,
În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,
Mă scol și suflu-n gânduri și-n noaptea mea-i fac loc.

Ea intră și târăște alaiul tot afară:
Se umflă-n mine ape, trec turme de țigăi
Și aburii lăuntrici iau chip de primăvară,
Cu sâni rotunzi de măguri și coapse moi de văi.

Sosesc, scăpați și teferi din cușcile-ntristării;
Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,
Și șesurile minții, miriștile uitării
Le-mprourează iarba cu mii de gânduri verzi.

Pe dealurile vremii iernează neaua încă;
Dar cântă gura dulce a vântului de sud,
Momită, gheața-și crapă pleoapa ei de stâncă,
Surâde și pe gingeni și-a prins sărutul crud.

Când pururi veșnicia vorbește numa-n șoapte,
De unde-atâta foșnet și susure și sfadă?
Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte
Și-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă.

Din volumul "Poeme cu îngeri", 1927

La inceputul paginii

         

Despărțire

Când fâlfâiși năframa în albul steag al mâinii
Se oglindea amurgul în apele fântânii;
Alături, săgetată în inimă de frică,
În clipa despărțirii gemu o turturică,
O rodie necoaptă căzu, de vierme roasă,
Crăpând, înăbușită de iarba somnoroasă
Și, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii
Ieșea, pălit și rece, luceafărul iubirii,
Trecând ca peste-o rană, pe-un vânăt cer ca fierea.
Plecat peste fântână, vedeam în fund durerea
Cum turbura adâncul venind să se adape
Și prefăcea în sânge cleștarul scump de ape,
Cum se stingea amurgul și veștedul luceafăr
Și cum porneai departe și singură tu, cea făr’
De milă, luând cu tine în albul steag al mâinii,
Ca-n zări să mi le fluturi, năframele luminii,
Lăsându-mă, din golul fântânii cu balaur,
Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur,
Pe când, cerând și dându-și c-un bun rămas iertarea,
Se-mbrățișau în umbră iubirea și uitarea.

Din volumul "Poeme cu îngeri", 1927

La inceputul paginii

         

Iubire îmbătrânită

De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă,
Își ia de-acum toiagul și pleacă-ncet spre schit,
Cu silă smulge-i floarea ce-n mâna ei se roagă
Și țăndări fă oglinda în care s-a privit;

Sfâșie-i lung hlamida, despoaie-o de inele
Și-i zvârle-n foc condurii cu aur la călcâi.
Ucide-n cuib perechea de sure turturele
Ce v-a-ngânat sărutul în zilele dintâi;

Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară:
Când va veghea în miezul tăcerii din chilii
La iezere de apă cu negură și seară,
Din sloiul ei să-și toarne urâtului făclii.

Din volumul "Destin", 1933

La inceputul paginii

         

Durerea

Oprită să se urce în Ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-și facă vânt,
Ci calca, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătușat de pământ.
 
Adâncu-i glas n-ajunge la stele...
Brațele-i vântură cenușă și lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
 
În ochii ei lucește, încă neînțeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Și a pus-o mai presus, craiasă
Și pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu știe... Dar când somnul o doboară,
În miezul nopții și-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Și se pleacă de sărută picioarele durerii.

Din volumul "Poeme cu îngeri", 1927

La inceputul paginii