Vasile Alecsandri

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi. 

Poezie culeasă din “Efigiile naturii – Antologia pastelului românesc ”, Editura Minerva, 1971


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Doină

De la mine pân' la tine
Numai stele şi lumine!

Dar ce sunt acele stele?
Sunt chiar lacrimile mele

Ce din ochii-mi au zburat
Şi pe cer s-au aninat

Cum se-anină despre ziori
Roua limpede pe flori!...

Vărsat-am multe din ele
Pentru soarta ţării mele!

Multe pentru cei ce sunt
Pribegiţi de pe pământ!

Multe lacrimi de jălire...
Iar de dulce fericire

Ah! vărsat-am numai două,
Şi-s luceferi amândouă!

Sevilia, 1853 

Ilustraţiunea, 23 octombrie 1860 

Poezie culeasă din “Doine şi lăcrimioare”, V. Alecsandri, Editura pentru literatură, 1967


  

    
Tweet

    
Share
    







  

1857

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde peară!
Peară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume,
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Steaua Dunării, 9 iunie 1856

Poezie culeasă din “Doine şi lăcrimioare”, V. Alecsandri, Editura pentru literatură, 1967 


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la primblare.
Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi...
Tu zâmbeşti?... Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.

Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
Răpind sania uşoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuieşte; caii sboară ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.

Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
Se văd insule de codri, s-aud câni la vânătoare;
Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie.
Iat-o gingaşă mlădiţă cu şirag de mărţişori...
Tu o rupi?... Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.

Poezie culeasă din “Efigiile naturii – Antologia pastelului românesc ”, Editura Minerva, 1971


  

    
Tweet

    
Share
    







  

În ce loc, unde se duc
Florile ce se usuc?

Unde zbor, în care rai,
Flutureii de pe plai?

În ce lume, unde merg
Lacrimile ce se şterg,

Visurile îngereşti,
Dorurile sufleteşti?

În acel loc fericit,
Plin de tot ce-i mai iubit,

Dusu-te-ai, o! blândă stea,
Dulce surioara mea!

Ş-ai luat în zborul tău
Dorul sufletului meu!

Paris, 1857

Din volumul “Doine şi lăcrimiorare”, 1863

Poezie culeasă din “Doine şi lăcrimioare”, V. Alecsandri, Editura pentru literatură, 1967


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Dedicaţie E. N.

Tu, care eşti perdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci pintre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemurirei se-nalţă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am perdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirei, plăceri încântătoare!
Simţiri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Steluţă zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dismierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai răvărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţa-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi ferbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, corona vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirei soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri! 

Din volumul “Doine şi lăcrimiorare”, 1853

Poezie culeasă din “Doine şi lăcrimioare”, V. Alecsandri, Editura pentru literatură, 1967


  

    
Tweet

    
Share
    







  

În ceasul trist de noapte, când apriga furtună
Pe marea tulburată, săltând din val în val,
Se nalţă, se lăţeşte şi vâjâie şi tună,
	Zdrobindu-se de mal,

Atunci când spaima crudă fiori suflă pin lume,
Când tunetul se poartă vuind din loc în loc,
Când marea frământată s-acopere de spume
Şi norii ca talazuri arunc spume de foc,

Îmi place a sta singur pe-o stâncă dărâmată,
S-aud pe maluri vântul cu groază şuierând,
Să văd pe-ntinsul negru furtuna întărtată
	Şi cerul fulgerând.

Căci inima mea astfel de jale e muncită
Şi plânge cu durere la tine când gândesc,
O! maică, înger dulce! o! maica mea iubită!
Tu, ce-ai zburat din braţe-mi în leagănul ceresc!

Perdut în întuneric sub cerul fără stele,
Lipsit de-a ta fiinţă ce zace în mormânt,
Eu văd în nori, în valuri, icoana vieţii mele
	Şi gem cu-a nopţei vânt!

Ah! mult amar e ceasul când dorul ce jăleşte,
Cătând în vremi trecute un suvenir slăvit,
Se-mpiedică în zboru-i şi cade, se loveşte
De peatra mormântală a celor ce-am iubit!

		*

Cu-a sale pânzi umflate o mică luntrişoară
Pe luciul viu a mărei de vânt se îngâna,
Şi sub un cer albastru, ca lebăda uşoară,
	Azi lin se legăna.

Dar vântul crunt, deodată, suflând cu vijelie,
Schimbă a mărei faţă în munţi îngrozitori;
Ş-acum sărmana luntre pe-ntinderea pustie
Zdrobită, se zăreşte la fulgeri trecători!

Insula Prinkipo, august 1846

Din volumul “Doine şi lăcrimiorare”, 1853 

Poezie culeasă din “Doine şi lăcrimioare”, V. Alecsandri, Editura pentru literatură, 1967 


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Multe flori lucesc în lume,
Multe flori mirositoare !
Dar ca voi, mici lăcrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!

Voi sunteţi lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când, prin stele legănate,
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.

Sunteţi fragede şi albe
Ca iubita vieţii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-şi face salbe.

Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă coseşte!
Astfel soarta crunt răpeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte...
Floarea pere, viaţa trece!

Bucovina, 18 februarie - 2 martie 1847

Poezie culeasă din “Doine şi lăcrimioare”, V. Alecsandri, Editura pentru literatură, 1967 


  

    
Tweet

    
Share