Sunt camere de-acelea ce sunt pline
De noi, și-n care sufletele noastre
Se-mprăștie tăcute și senine
Și se deschid ca florile prin glastre
În mijlocul tăcerii lor depline.
În draperia mobilelor grele
De pulberea nostalgicelor vise,
Și-n galbenul masivelor perdele
De-a pururea ușor întredeschise,
Ne risipim ca niște vechi dantele.
De-aici, al nostru suflet, când se-adună
Se furișează pentru-ntâia oară
Prin draperii, discret, și se-mpreună
În leneșele nopți de primăvară
Cu strălucirea razelor de lună.
Apoi nimic; puțină poezie,
Închisă-n ritmuri de epitalame,
Se-mprăștie pe-a umbrei trândăvie
Și caută ca, pe minore game,
Să prăfuiască tot ce-a fost să fie.
Vieața pregetă de-a mai străbate
Cu frământările-i necontenite
Cavourile-acestea-anticipate,
În care ne-nvățăm pe nesimțite
Cu-a morții veșnică banalitate.
Din volumul Inscripții
|
