Se mai văd doar munții, ca o boare
Brumărie peste-nalte metereze.
Lasă ochiu-ntreg să mai viseze,
Beat de-aceste lanuri și ogoare.
Câmpurile ce se-alungă-n urmă,
Crânguri și zăvoaie și cirezi;
Satele-ngropate-ntre livezi,
Drumuri albe, lungi, un car, o turmă;
Solitare cumpeni către cer,
O clopotniță, lucind departe-n zare,
Râuri zvelte, harnice izvoare,
Podu-acesta, uruind, de fier,
Aerul de seară, de tămâie...
Toate-acestea strânge-le sub pleoape.
Va veni, târziu, să te mângâie
Amintirea lor, - un somn de ape.
Ochii-nchide-i, să păstrezi sub gene
Aburul de lună din poiene,
Când va fi, în țara cea deșartă,
Să le scrii cu lacrima pe hartă.
Cum mai frige, inimii, pojarul!
Nordic plouă-n trista dimineață –
Și-mi părea, când am trecut hotarul,
Că intrăm cu mâinile în ceață.
Din volumul „Drumul soarelui – Poeme de război”,
Colecția Luceafărul, București, 1944
|
