Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Tudor Vianu

(1897 - 1964)

Norii
O, gândul meu de seară...
Ascetul
Palinur
Ape și munți
În vie
Zefir
Călătorie pe mare


         

Norii

Fășii cernite de văzduh, o, Nori,
Necontenit călătoriți în zare,
În schimbătoarea voastră-nfiripare
Voi rămâneți aceiași călători.

În tot vă regăsesc, năluci fugare,
Și peste noi tronați biruitori,
Voi sunteți suflete de luptători
Și-a dorului eternă întrupare.

...Și de cădeți cu rodul unei ploi
Sau cu-a zăpezii albă risipire,
Sunteți avântul către forme noi.

Spre voi se-nalță-ntreaga-ne iubire,
Căci în a voastră fugă și-nnoire
O, Norilor, ne recunoaștem noi.

1916

Vieața nouă, XII, nr 2, 1 aprilie 1916

La inceputul paginii

         

O, gândul meu de seară...

O, gândul meu de seară aducător de pace,
Cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline,
Cum mi te-așterni pe rană când zuciumarea tace
Împrăștiind odihnă și farmece senine.
Cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline!

În noi sunt suferințe și doruri seculare:
La raza ta de aur se liniștesc deodată,
Ca urșii albi pe-ntinsul câmpiilor polare
Când pe cuprinsul bolții luceafărul se-arată.

O, gândul meu de seară, ești piatra peste care
Zidesc cu noi speranțe cetăți ce nu s-or stinge,
Adânca ta tăcere e-un câmp de germinare
În care va renaște dorința de-a învinge.

1916

Vieața nouă, XII, nr 3, 1 mai 1916

La inceputul paginii

         

Ascetul

S-a țintuit acum pe arhitrava
Ce-a dăinuit din portice bătrâne;
Sodoma greacă-n urma lui rămâne;
Din neființă soarbe el otrava.

Acel sărac în Paradis intra-va!
Atât a fost. Și-a început să-ngâne:
„Te voi urma. Da, te-oi urma, stăpâne!”
Dar câinele în veci de veci lătra-va.

Cu pietre și cu bice îl bătură
Și-o zi întreagă-l râseră-n agora,
Spre blândul sclav uitându-se cu ură.

Și-atuncea când, în râsul tuturora,
Ei l-au orbit, i-au răsărit, sub pleoape,
Un soare nou, păduri, câmpii și ape.

1916

Versuri

La inceputul paginii

         

Palinur

„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
Căci stelele înșeală, marea minte!”

Și ei plecat-au; iar spre largul mării
Albastra noapte prinse să coboare,
Sirenele chemau din țărmul zării
Spre-a fundurilor magică splendoare.

Iar luna apăru: o lună plină,
Ce poleia a undei nesfârșire
Cu revărsări de-argint și de lumină,
Dar glasul îi striga ca prevestire:

„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
Căci stelele înșeală, marea minte!”

Și din a undelor prelungă îngânare
Se ridică o blândă melopee,
Pierdutul cântec rătăcit pe mare
Părelnic precum este o idee.

Iar nava picurând încet vâslirea,
Înainta pe-a mării încrețire,
Lăsând pe valuri numai amintirea,
Dar glasul îi striga ca prevestirea:

„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
Căci stelele înșeală, marea minte!”

Și-a undelor puternică chemare
Îl îmbia cu tremurări de gene,
Iar Palinur aluneca în mare...
O, fermecatul cântec de sirene!

Și valul lin îl duse, tot îl duse...
Tăcerea se întinse-n nesfârșire,
Zadarnic nențelesul glas îi spuse,
În semn de-ntunecată prevestire:

„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
Căci stelele înșeală, marea minte!”

1917

Vieța nouă, XIII, n-rele 1-10, martie – decembrie 1917

La inceputul paginii

         

Ape și munți

Visez de mult ținutul cu ape de cleștar
Pe care bărci cu pânze alunece arar.

Să fluture zefirul în albele vintrale
Și ochiul să le piardă uitându-se la ele...

Pădurea peste unde plecată înainte
Adâncă și-ntristată să stea în zăcăminte –

Trecând prin frunzătura copacilor, suflarea
Să fure din adâncul pădurilor răcoarea.

Iar mai departe munții, zăpezi trandafirii
Reverse din cratere cu clinele pustii...

Arunce pe întinsuri o străvezie pată
Sub care doarmă apa, pădurea-ntunecată...

*

La ora-aceasta ceasul îl auziși cum bate?
Cum uruie și scapă din roțile dințate?...

Benedictin, din vraful de cărți, eu mă ridic –
Mă uit în depărtare și nu privesc nimic...

Au ce cântări ușoare se iscă în adâncuri,
Pe când alint cu palma mătasea de la ciucuri?

Aci, din mănăstire, fereastra dă pe lac –
Răsar în încăperea pervazului sărac.

Din fundul de-ntuneric m-aplec pe jumătate
Și-aud sub largul bolții cum inima îmi bate.

M-aplec în adâncime și mă ridic puțin,
Ca un potir pe care o mână nu-l vrea plin.

Dar stau în nemișcare și ochiul mi-l ațint
Zărind trandafiriul zăpezii de argint.

Și cad într-o plutire pe care n-o mai știu,
În apa de răcoare a spiritului viu,

Când pe întinsul luciu al apei de cleștar
Apar vintrele albe cu tremurul arar...

1921

Versuri

La inceputul paginii

         

În vie

Eu vine la tine-n vie: te rog să mă primești,
Îți voi culege via și-ți voi propti butucii,
Nu-ți cer nici pat, nici masă; ci ca să găzduiești,
Mă lasă-n miezul zilei sub umbra ce-aștern nucii.

Mă lasă-n miezul să dorm culcat în fân
Și să presimt cum vraja lactee-ncet mă ninge;
Mă voi hrăni cu ierburi, cu fructe și parfum
Și voi simți cum pacea înaintând mă-nvinge.

Vezi tu? Eu vin în vie ca-ntr-un refugiu bun
Și dacă nu-ți cer masă, nci pat și nici simbrie
Am fost până la tine mânat de-un dor străbun,
Ce-n fiecare toamnă mă-ndeamnă către-o vie.
Se vede că ne tragem din neam de podgoreni.
- O, nimeni nu mi-a spus-o, deși o știu prea bine, -
Și că acum, când bruma se prinde pe poieni,
Bunicii din podgorii făcut-au cramă-n mine.

Făcut-au cramă-n mine bunicii din podgorii
Și simt cum fierbe mustul dorințelor uitate,
Iar vița mă primește cu gestul cald al sorii,
Înfășurându-mi trupul cu brațe delicate.
Da, vița mă primește; mă recunoaște vița:
Arac i-aș sta, să urce, un trunchi pletos mă facă
Și ploaia să mă ude, usuce-mă arșița,
Voi prinde rădăcină în țarina uscată.

Voi prinde rădăcină și mă voi bucura
- Ah, bucuria vieții în larguri răspândită –
Dar toamna când cu pete de sânge s-o lăsa
Voi sângera-mpreună cu vița însorită.
M-or apropia atuncea flăcăi înalți și bruni,
Și desprinzând ciorchinii bogați și aurii,
Pe care-i pârguisem cu dorul din străbuni,
Vor duce în panere profunde nostalgii.

Ah! vor simți băieții că sub călcâiul lor
Va plânge-ntreg un suflet un suflet în crudă remușcare,
Că viața i se scurse așa, neștiutor,
Prin săli orgolioase și umede hambare?
Și vinul când va plânge în căzile de lemn
- Helitre transparente când le-o-ncreți întinsul, -
Afla-vor  în aceste cei dimprejur un semn
Că sufletu-i de floare își plânge-atunci învinsul!

Afla-vor toate-acestea și le vor presimți
Flăcăii, podgorenii și oaspeții din vie
Când cănile cu smalțuri și flori le vor ciocni
Și vor ura: „Mulți anii și multă bogăție!”
Pătrunde-voi în vine întreg, cu dorul meu
Sau poate voi rămâne ospețelor strein?
Oricum, aici, sub ziduri, îmi simt pământul greu.

O, lasă-mă în via ta să vin...

1920

Versuri

La inceputul paginii

         

Zefir

Albastră urcă seara. Cerul lin
Adie răcoros și cristalin.
Doar pânzele-aninate de catarg
Ne dau de știrea vântului din larg.

Când tremură în unduiri mărunte
Și când se-ndoaie boltă peste punte,
Suflate-n buciume din zori
De îngeri și zefiri buccinatori.

Îi văd tăind cu aripa pe sus
Drum lung din răsărit către apus,
Vâslind prin cerul curățat de nori
Cu țipete și zarvă de cocori.

Le flutură vestmântul lor de in
Și-n cerul miruit și mai senin
Piciorul dezgolit pătează seara:
Un trandafir ca zorii și ca para.

Călătorim sub blândul lor îndemn,
Ne poartă lin corabia de lemn,
Și zborul lor se-nalță-n tremurate
Roți mari în pacea nopții legănate.

1932

Viața românească, 1933

La inceputul paginii

         

Călătorie pe mare

Puternică și pură laolaltă,
Stea din tăria cerului înalt
Adie, pâlpâiește și se-nvoaltă
De pe-un tărâm pe celălalt.

Nu-i zi aprinsă dincolo de zare,
Nici telegari învăpăiați la car
Nu scapără copita de amnar
Zburând înfricoșați din mare.

Egală noaptea pururea cu sine,
Adie blând din cerul mai curat,
Ca fața unduirilor marine,
Ca valul sur de care ne-am legat.

Noi nu știam atunci călătoria
Tăindu-ne în adevăr un drum,
Că vom afla o țintă sub tăria
Aprinderii înalte fără scrum.

Stăm azi la pupă și privim la semnul
Cu care ne legăm de țărmul dus,
Răpit de zarea veche și îndemnul
Călătoriei noastre spre apus.

Nu-i pată, nu e nici o tremurare
Când lunecăm încremeniți pe ape,
Ca două faruri luminând pe mare,
Lucind târziu, stingându-se aproape.

Din volumul Imagini italiene

La inceputul paginii