Îmi port ca pe-un copil bolnav tristețea,
prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plang;
și-aud cum crește neliniștea începutului de toamnă departe,
și cum aleargă păsările ploii, pe acoperișuri negre și se frâng.
E-aceeași amintire și-aceeași deznădejde veche.
Aș vrea cu brațele tale de astă-vară să mă cuprinzi;
pășesc pe urmele trecutului nostru, cum aș merge după un om cunoscut,
și, totuși, nu-ți mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi.
E pretutindeni, un aer apăsător, ca de spital,
și pomii în despletiri, își spun mâhniri știute.
Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal,
și-mi simt gândurile, în pietrișul umed, căzute.
Așa: vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de copac,
și să-mi citești durerile închise – cuiburi de păsări triste,
acolo. Mâinile tale să-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste,
și ochii tăi, pentru copilul tristețelor mele, odihnitor hamac,
Vântul răscolește cerul ca pe-o carte deschisă.
Aud fâșâitul foilor pe care-s scrise atâtea povești dureroase.
... De departe vine prevestirea unui sfârșit apăsător,
și eu îmi port tristețea ca pe-un copil, prin săli de spital reci și întunecoase.
|
