Anei Maria
Azi nu mai stau la pândă balaurii în vie,
Putem să mergem singuri și struguri să culegem.
O să privim cum seara pe câmpuri întârzie
Și prea marea tăcere noi n-o s-o înțelegem.
Noi amândoi vom trece, strivind pe sub călcâie
Pământul care-o plânge cu primii pitpalaci,
Când unii dintre struguri au miros de tămâie
Ne-om agăța bereta de fragezii haraci.
Pe ariile-arate un bou rănește seara
Și nucile, de-acuma, ușor vor da în pârg
Și sufletul ne doare că se sfârșește vara,
Vom merge noi cu ele, curând de tot, în târg.
Tu plângi, zărind o frunză murind sub filoxeră
Și plânsul tău îmi pare un cântec de demult,
Îți prind o floare mică, în piept, la butonieră
Și inima îți bate, tristețea ți-o ascult.
Un cântec, ca o apă, din vale ne inundă,
Putem să-ntoarcem calea și să pornim spre sat;
Răcoarea peste frunze se lasă ca o undă
Sau ca o mână bună. Acum s-a înnoptat.
Pe drumul către casă, mai bine să tăcem
Și pentru rodul viei să ne rugăm în gând
Și vinul vechi din sticle să mergem și să-l bem,
Ca toată amintirea s-o auzim plângând.
Din volumul "Căutătorul de comori"
Poezii culese din "Poezia română modernă de la G Bacovia la Emil Botta", Editura pentru literatură, 1968
|
