Tu singur, o, piept al meu, tu singur esti teafar,
tu care poti suferi,
tu care poti cunoaste abisul durerii,
fara a te plange!
Gura mi-e pulbere
risipita pe taramuri necunoscute,
pulbere mi-e gatlejul
care nu-si poate striga schingiuirea.
In bucati sfaramate,
madularele-mi zac,
printre pietrele drumului
pe care toti le calca-n picioare.
Si bratele mele nu se ridica
sa prinda o bucurie desarta,
sa-ntampine soarele zilei,
sa-si puna cununa biruitorului.
Nici fruntea nu-mi este inalta,
cu chivara vreunui gand barbat,
sa-si infrunte soarta.
Nici ochiul larg deschis
nu vede lumea luminata,
sa-si afle in certitudini alinarea.
Tu singur, numai tu, o, piept al meu, esti teafar!
Amarnic schingiuit, dar pentru-a suferi
mi-i sufletul intemnitat intre coaste.
Tu singur, numai tu, o piept al meu –
cuib pasarii vietii inca
adanc infiorata,
cand pasarea si-a desfacut aripile
de mult, de mult!
Tu singur, pieptul meu,
tu singur pastrezi prapastia durerii!
|
