Sunt o țigancă dintr-o țaraă străină,
țin cărțile de joc în mîinile tuciurii pline de taine.
Trec zile și zile, mereu monotone și mereu felurite.
Îndărătnic îi privesc pe oameni în față.
Cărțile mele ard: Ce știu ei?
Știu ei oare că imaginile trăiesc?
Știu ei oare că fiecare carte-i un destin?
Știu ei oare că fiecare carte ce-mi cade în mînă
are mii de tîlcuri adînci?
Nimeni nu știe că mîinile astea caută ceva,
nimeni nu știe că mîinile astea au fost predestinate cu mult înainte.
Că mîinile astea sunt obișnuite cu toate lucrurile
și totuși pretutindeni se prind numai de un vis.
Puține mîini ca astea se mai află în lume.
Aceste minunate mîini de răpitoare
sub pînza roșie le ascund
în melancolie și încăpățînare, aceste mîini
puternice și împodobite cu inele.
Ochii aceștia negri privesc în dorul fără sfîrșit.
Aceste buze roșii ard într-un foc de nestins,
aceste mîini nepăsătoare își vor împlini țelul
în posomorîta noapte iluminata de flăcări.
|
