Stelele tremură, stelele mint
Calmele funduri, înșelătoare.
Până când unde, până când oare,
Vaste peluze de hyacint!
Colo, pe dungă, pajura, norul.
Cerul invocă heruvii marini.
Neliniștite, la proră s-anini,
Fără vintrele, inima, dorul.
Jos, lângă mume, naște sideful,
Tot mai departe criptica noimă.
Apele multe mă fură și-apoi mă
Cufundă în leasă măiestru-i ghergheful,
Târziu și nu prea foarte, pe la
Culesul meteorilor,
Dintr-un capriciu, ca al norilor.
Marea-și sfâșie dantela.
Fluxul își scrijelă rar
Inscripții obscure-n calcar.
Vâsle la umăr, încă invoc
Nemărginitul itinerar.
Largule, du-mă! Soarbe-mă iar,
Țară de brumă, țară de foc!
Din volumul „Toamnă în paradis - Poeme”, București, 1943
|
