Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Ștefan Augustin Doinaș

(1922 - 2002)

Doar tu
Astăzi ne despărțim
Marea
Miercuri
Instantaneu
Jurnal de bord
Psalmul XXI
Psalmul XXIV
Psalmul LIX
Psalmul LXXIII


         

Doar tu

Când omul, prăbușit, la început,
în iarba dușmănoasă și-n țărână
adulmeca-n tarasul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălțau din lut
și, nemaivrând ostatic să rămână 
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
și se-agăța de fulgere c-o mână,
acea cumplită smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre boltă
pe care-n mers îl amintești doar tu. 

La inceputul paginii

         

Astăzi ne despărțim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărțim 
cum s-au despărțit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Așa trebuie să fie...
Alături, umbra albastră 
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în gușă mireasma, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem dușmani.
Între noi, lumea va sta nemișcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blana vărgată.

Nimeni nu va ști că suntem tot atât de aproape
și ca, seara, sufletul meu, 
ca țărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tau...

Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat, 
astăzi ne despărțim 
cum s-au despărțit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

La inceputul paginii

         

Marea

El cânta pe țărm. Perfidă, 
unda mării s-alinta. 
Ea zicea: Mă simt silfidă,
prinde-mă - și sunt a ta ... 
Marea chicotea: - Ha! Ha! ... 
Și-a sărit în apă fata. 
Unda mării, înspumată, 
doar atâta aștepta. 
Ca pe-o floare-n vânt o poartă
valul viu și apa moartă. 
El o caută-n zadar: 
trupul ei mereu își pierde
în argint albastru-verde 
auriul chihlimbar. 
Iată - atingând nadirul
sânii goi și trandafirul. 
Dar cu mâna prin safire 
pescuitu-i o poveste 
fără margini, ca și marea.
Consumată-n strălucire, 
ziua nu le-a dat de veste 
să-și consume-îmbrățișarea. 
E târziu. Când - beat de dor - 
el o prinde și-o sărută, 
unda mării scade, mută, 
tremurând în jurul lor. 
Unde-s țărmurile?... Nu-s. 
Doar azurul jos și sus, 
clătina pe valuri crețe 
tulburată frumusețe,
ani de fum, eoni de foc.
Osie de vis a lumii, 
ei - in lingușirea spumii -
ard rotindu-se pe loc. 
Toate-n jur se sparg, se curmă,
se desfac, se prăbușesc. 
Numai ei nu mai sfârșesc
sărutarea cea din urmă. 
- Prinde-mă și sunt a ta,
murmura apa lividă. 
Iat-o prinsă! Dar a cui e ?
Unde-i sprintena silfidă ? 
Unde-i cel ce-o căuta ? 
Joacă apa amăruie 
neagră-vânătă-verzuie ...

La inceputul paginii

         

Miercuri

Ce-i astăzi, marți? Așteaptă. Ca mâine-n zori, poetul
pătrunde iar sub coaja bătrânului stejar, 
descuie șapte cercuri de lemn cu țigaretul 
și-ajunge-ntr-un imperiu de dans și de poiar 
în care molecule-n elipsoid cutreier 
scot sunete de sfere cerești, și fluvii curg,
și-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier 
așază zimți pe iarba ce tremură-n amurg.

Iar joi poetul iese și căutând spre soare 
se-ntreabă-ncet: Acuma, în ce copac sunt oare?

La inceputul paginii

         

Instantaneu

Îmi plac fotografiile - la ceasul 
când se preschimbă-n tigri: fiecare 
își ține-n gură halca ei de timp. 

Noi înotăm - în ochii lor: zâmbind, 
mai facem gesturi mari și luminoase 
sub cerul înflorit...

Dar dedesubt,
Însângerată, apa fără umbră
ne-a și vărsat într-o bulboană sumbră.

La inceputul paginii

         

Jurnal de bord

Să nu vorbim de cei care-au sărit 
din luntre, ca s-ajungă mai devreme 
la țărm: sunt niste diletanți ai morții...
Noi însă, pasagerii cu vocație, 
ne îndeletnicim cu diferite 
afaceri, dintre care cea mai bună
e creșterea. Da: creștem, devenind 
tot mai flămânzi de nemurire. Unii 
se și realizează. Ce plăcere 
să-i vezi crestându-și numele în lemnul 
de pin al luntrii!... Unii dintre ei 
păzesc copiii - să nu joace rișca. 
Alții s-au instalat, cuminți, la pupa 
și studiază darele. Există 
chiar mâncători de ciocârlii, al căror 
gâtlej o să le supraviețuiască. 
Dar cei mai mulți își schimbă-ntruna locul
împrumutându-și sculele, în tranșă. 
Când câte unul strigă: ,,Hei, luntrașe!",
ecoul îi răspunde leneș: ,,Doarme..."; 
Dar asta este o poveste-n care
mulți nu mai cred. În general, n-avem 
nici paraziți, nici boli molipsitoare. 
(Idei există, însă nu fac pui.) 
Un singur lucru ne îngrijorează 
(dar cei ce-l spun sunt aruncați în apă): 
de-atât amar de vreme n-am primit 
nici un mesaj - un porumbel, o trambă -
ca semn că vom vedea curând uscatul.
(Telegrafistul a murit, și nimeni
nu-și amintește alfabetul Morse.) 
Să fi greșit direcția?... Nu cred: 
curentul bate-n dunga luntrii noastre, 
iar soarele-apucând ne-arată locul 
de naștere al peștilor cu àripi. 
Cât mai avem până acolo? Unii 
susțin că, peste câtva timp, vom trece
Meridianul Lunii, ajungând 
pe-o mare care curge dedesubtul
acesteia, de unde vom vedea 
pe cer cum navighează umbra noastră.

E ora mesei. Se aud țipând 
cei care-aleși prin tragere la sorți 
(cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi
excluși de la festin: sunt bucătarii...

La inceputul paginii

         

Psalmul XXI

Știu, știu prea bine, Doamne, că te joci.
În largul mării, în pustiu, sub roci
plăcerea Ta de-a plăsmui sub deget
pigmei sporește lumea. Dar eu preget 
sfios : ce sunt ? Tipar în care, greu
și jalnic, modelându-se mereu,
se-arată însăși tainica Ta față ?
De ce te joci, Stăpâne ? Ce ne-nvață 
divina Ta îndemânare de-a 
ne oferi, precum o acadea,
această existență dulce-amară?
Jucându-ne noi înșine-ntr-o doară
"de-a Domnul și de-a Dracul", nu Te temi
că-n loc să ne sanctifici, ne blestemi ?
că-n loc să-ți dovedești în mine chipul ,
îmi curgi ca printre degete nisipul ?

Coboară, Doamne, ca să vezi că jos
vai ! jocul nostru-i foarte serios...

La inceputul paginii

         

Psalmul XXIV

Dar Tu - ce ești : un foc ? un nor ? un duh ?
Ești poate zvonul unui alt văzduh
sau liniștea cumplită ce se-ascunde
în munți înalți și-n cataracte scunde ?
Ți-e chipul nălucire care nu-i
nici lucru-aievea, nici absența lui?
Iubirea, creierul, voința - toate
dorindu-Te se zbat în colb netoate.
Există oare-un ceas pentru cules
a tot ce-n harul Tău e ne-nțeles ?

Abia atunci când jubilând senine
vom deveni, Divinule, ca Tine,
noi - biete minți cu granițe firești -
vom ști-n sfârșit cu-adevărat ce ești.

La inceputul paginii

         

Psalmul LIX

Stăpâne, muritorii își întorc
flămândul rât de porc
ferindu-se de tot ce e miracol.
Nici unul nu mai înțelege azi
ce spaimă și extaz
conține-al zilei palid receptacol.

Vai, cine-ai vrea Tu să primească-n dar
lumina din pahar
pe care o adeverește mirul ?
Ei se înghesuie cu toți stupid
privind cu ochi avid
cum cade din copacii lumii jirul.

Dar eu, Stăpâne, nu mă mai hrănesc
decât cu bob ceresc
și grindină de jar din sfera lunii.
Și zilnic mistuit de-un foc gentil
surâd ca un copil
în aerul teribil al minunii.

La inceputul paginii

         

Psalmul LXXIII

Sunt prada unei boli ce nu mă lasă
nici să trăiesc și nici să mor. Cu-o sfântă
aprindere, potrivnic-amoroasă,
cu duhul Tău mă iau mereu la trântă.

Te voi învinge ? Bucuria unei
izbânzi m-ar arunca în disperare:
sunt ca un pin pe marginea lagunei
cu rădăcina-n luturi mult prea rare.

Ai să mă birui? N-o să mă condamne
triumful Tău netulburat, căci ora 
județului va bate-n mine, Doamne, 
cu limba moartă vine tuturora …

Osânda noastră, cea din haos dată,
e să pierim sau să-nviem de-odată.

La inceputul paginii