Ştefan Augustin Doinaş

Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmeca-n tarasul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână 
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agăţa de fulgere c-o mână,
acea cumplită smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre boltă
pe care-n mers îl aminteşti doar tu. 


  

    
Tweet

    
Share
  

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim 
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie...
Alături, umbra albastră 
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasma, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blana vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi ca, seara, sufletul meu, 
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tau...

Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat, 
astăzi ne despărţim 
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...


  

    
Tweet

    
Share
  

El cânta pe ţărm. Perfidă, 
unda mării s-alinta. 
Ea zicea: Mă simt silfidă,
prinde-mă - şi sunt a ta ... 
Marea chicotea: - Ha! Ha! ... 
Şi-a sărit în apă fata. 
Unda mării, înspumată, 
doar atâta aştepta. 
Ca pe-o floare-n vânt o poartă
valul viu şi apa moartă. 
El o caută-n zadar: 
trupul ei mereu îşi pierde
în argint albastru-verde 
auriul chihlimbar. 
Iată - atingând nadirul
sânii goi şi trandafirul. 
Dar cu mâna prin safire 
pescuitu-i o poveste 
fără margini, ca şi marea.
Consumată-n strălucire, 
ziua nu le-a dat de veste 
să-şi consume-îmbrăţişarea. 
E târziu. Când - beat de dor - 
el o prinde şi-o sărută, 
unda mării scade, mută, 
tremurând în jurul lor. 
Unde-s ţărmurile?... Nu-s. 
Doar azurul jos şi sus, 
clătina pe valuri creţe 
tulburată frumuseţe,
ani de fum, eoni de foc.
Osie de vis a lumii, 
ei - in linguşirea spumii -
ard rotindu-se pe loc. 
Toate-n jur se sparg, se curmă,
se desfac, se prăbuşesc. 
Numai ei nu mai sfârşesc
sărutarea cea din urmă. 
- Prinde-mă şi sunt a ta,
murmura apa lividă. 
Iat-o prinsă! Dar a cui e ?
Unde-i sprintena silfidă ? 
Unde-i cel ce-o căuta ? 
Joacă apa amăruie 
neagră-vânătă-verzuie ...


  

    
Tweet

    
Share
  

Ce-i astăzi, marţi? Aşteaptă. Ca mâine-n zori, poetul
pătrunde iar sub coaja bătrânului stejar, 
descuie şapte cercuri de lemn cu ţigaretul 
şi-ajunge-ntr-un imperiu de dans şi de poiar 
în care molecule-n elipsoid cutreier 
scot sunete de sfere cereşti, şi fluvii curg,
şi-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier 
aşază zimţi pe iarba ce tremură-n amurg.

Iar joi poetul iese şi căutând spre soare 
se-ntreabă-ncet: Acuma, în ce copac sunt oare?


  

    
Tweet

    
Share
  

Îmi plac fotografiile - la ceasul 
când se preschimbă-n tigri: fiecare 
îşi ţine-n gură halca ei de timp. 

Noi înotăm - în ochii lor: zâmbind, 
mai facem gesturi mari şi luminoase 
sub cerul înflorit...

Dar dedesubt,
Însângerată, apa fără umbră
ne-a şi vărsat într-o bulboană sumbră.


  

    
Tweet

    
Share
  

Să nu vorbim de cei care-au sărit 
din luntre, ca s-ajungă mai devreme 
la ţărm: sunt niste diletanţi ai morţii...
Noi însă, pasagerii cu vocaţie, 
ne îndeletnicim cu diferite 
afaceri, dintre care cea mai bună
e creşterea. Da: creştem, devenind 
tot mai flămânzi de nemurire. Unii 
se şi realizează. Ce plăcere 
să-i vezi crestându-şi numele în lemnul 
de pin al luntrii!... Unii dintre ei 
păzesc copiii - să nu joace rişca. 
Alţii s-au instalat, cuminţi, la pupa 
şi studiază darele. Există 
chiar mâncători de ciocârlii, al căror 
gâtlej o să le supravieţuiască. 
Dar cei mai mulţi îşi schimbă-ntruna locul
împrumutându-şi sculele, în tranşă. 
Când câte unul strigă: ,,Hei, luntraşe!",
ecoul îi răspunde leneş: ,,Doarme..."; 
Dar asta este o poveste-n care
mulţi nu mai cred. În general, n-avem 
nici paraziţi, nici boli molipsitoare. 
(Idei există, însă nu fac pui.) 
Un singur lucru ne îngrijorează 
(dar cei ce-l spun sunt aruncaţi în apă): 
de-atât amar de vreme n-am primit 
nici un mesaj - un porumbel, o trambă -
ca semn că vom vedea curând uscatul.
(Telegrafistul a murit, şi nimeni
nu-şi aminteşte alfabetul Morse.) 
Să fi greşit direcţia?... Nu cred: 
curentul bate-n dunga luntrii noastre, 
iar soarele-apucând ne-arată locul 
de naştere al peştilor cu àripi. 
Cât mai avem până acolo? Unii 
susţin că, peste câtva timp, vom trece
Meridianul Lunii, ajungând 
pe-o mare care curge dedesubtul
acesteia, de unde vom vedea 
pe cer cum navighează umbra noastră.

E ora mesei. Se aud ţipând 
cei care-aleşi prin tragere la sorţi 
(cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi
excluşi de la festin: sunt bucătarii...


  

    
Tweet

    
Share
  

Ştiu, ştiu prea bine, Doamne, că te joci.
În largul mării, în pustiu, sub roci
plăcerea Ta de-a plăsmui sub deget
pigmei sporeşte lumea. Dar eu preget 
sfios : ce sunt ? Tipar în care, greu
şi jalnic, modelându-se mereu,
se-arată însăşi tainica Ta faţă ?
De ce te joci, Stăpâne ? Ce ne-nvaţă 
divina Ta îndemânare de-a 
ne oferi, precum o acadea,
această existenţă dulce-amară?
Jucându-ne noi înşine-ntr-o doară
"de-a Domnul şi de-a Dracul", nu Te temi
că-n loc să ne sanctifici, ne blestemi ?
că-n loc să-ţi dovedeşti în mine chipul ,
îmi curgi ca printre degete nisipul ?

Coboară, Doamne, ca să vezi că jos
vai ! jocul nostru-i foarte serios...


  

    
Tweet

    
Share
  

Dar Tu - ce eşti : un foc ? un nor ? un duh ?
Eşti poate zvonul unui alt văzduh
sau liniştea cumplită ce se-ascunde
în munţi înalţi şi-n cataracte scunde ?
Ţi-e chipul nălucire care nu-i
nici lucru-aievea, nici absenţa lui?
Iubirea, creierul, voinţa - toate
dorindu-Te se zbat în colb netoate.
Există oare-un ceas pentru cules
a tot ce-n harul Tău e ne-nţeles ?

Abia atunci când jubilând senine
vom deveni, Divinule, ca Tine,
noi - biete minţi cu graniţe fireşti -
vom şti-n sfârşit cu-adevărat ce eşti.


  

    
Tweet

    
Share
  

Stăpâne, muritorii îşi întorc
flămândul rât de porc
ferindu-se de tot ce e miracol.
Nici unul nu mai înţelege azi
ce spaimă şi extaz
conţine-al zilei palid receptacol.

Vai, cine-ai vrea Tu să primească-n dar
lumina din pahar
pe care o adevereşte mirul ?
Ei se înghesuie cu toţi stupid
privind cu ochi avid
cum cade din copacii lumii jirul.

Dar eu, Stăpâne, nu mă mai hrănesc
decât cu bob ceresc
şi grindină de jar din sfera lunii.
Şi zilnic mistuit de-un foc gentil
surâd ca un copil
în aerul teribil al minunii.


  

    
Tweet

    
Share
  

Sunt prada unei boli ce nu mă lasă
nici să trăiesc şi nici să mor. Cu-o sfântă
aprindere, potrivnic-amoroasă,
cu duhul Tău mă iau mereu la trântă.

Te voi învinge ? Bucuria unei
izbânzi m-ar arunca în disperare:
sunt ca un pin pe marginea lagunei
cu rădăcina-n luturi mult prea rare.

Ai să mă birui? N-o să mă condamne
triumful Tău netulburat, căci ora 
judeţului va bate-n mine, Doamne, 
cu limba moartă vine tuturora …

Osânda noastră, cea din haos dată,
e să pierim sau să-nviem de-odată.


  

    
Tweet

    
Share