Spicul acesta,-n vîntul nădejdei legănat,
Nu știe, coasa moartea i-o da sau vijelia.
Dar, răbdător, așteapta norocul ce-i e dat
Destinul să-i străbată și vara, și cîmpia.
Își aurește taina cu valuri larg venite
Din oceanul galben ce soarele-o să nască,
Se dăruiește omului, acelui ce sortit e
Și vrea cît mai aproape de boltă să sosească.
În firava oglindă unde s-aprinde zarea,
E timpul cînd cicori înfloresc între albine;
Țăranul se întoarce, că simte-n timp chemarea,
Ce-i spune de e clipa cînd să cosească-i bine.
Și mîna lui străbate însămînțatul spațiu,
Și mîna să cosească, vrea, soarele, nebuna;
Ce zeu nu îndrăgi-va sălbaticu-i nesațiu,
Cînd spicu-și culcă greul de carne în tărînă?
|
