M-ai întrebat, cu ochii tăi limpezi, de cristal:
„Iubitul meu cel straniu ce daruri îmi găsește?”
- Iubito, taci! Ți-aș spune că inima-mi dorește
Candoarea ce-avusese străvechiul animal
Tu, care-mi legeni somnul cu mângâieri ușoare
Să nu știi niciodată cumplitu-mi nenoroc
Nici taina scrisă-n mine cu litere de foc!
De patimă mi-e silă și orice gând mă doare...
Să ne iubim cuminte. Amorul stă la pândă
Și, nevăzut, țintește cu arcul lui fatal
O, îi cunosc prea bine eternul arsenal:
Rușine, furii, crimă... O, margarită blândă
Suntem două amurguri de toamnă ostenită
O, tu, atât de albă și rece Margarită!
Sonnet d'automne
Ils me disent, tes yeux, clairs comme le cristal:
"Pour toi, bizarre amant, quel est donc mon mérite?"
— Sois charmante et tais-toi! Mon coeur, que tout irrite,
Excepté la candeur de l'antique animal,
Ne veut pas te montrer son secret infernal,
Berceuse dont la main aux longs sommeils m'invite,
Ni sa noire légende avec la flamme écrite.
Je hais la passion et l'esprit me fait mal!
Aimons-nous doucement. L'Amour dans sa guérite,
Ténébreux, embusqué, bande son arc fatal.
Je connais les engins de son vieil arsenal:
Crime, horreur et folie! — Ô pâle marguerite!
Comme moi n'es-tu pas un soleil automnal,
Ô ma si blanche, ô ma si froide Marguerite?
Din volumul "Charles Baudelaire - Les fleurs du mal", Larousse, 1993
|
