„Ergo sum....”
Când ploaia bolnavă ce plânge și-aleargă pe negrele strade,
Sperând adăpost să găsească, lovește-n ferestrele reci,
Când nimeni nu știe că trupu-mi în putredă pulbere cade
...Ce tristă e-n seară odaia din care plecat-am pe veci!
Zambila ce-ncepe să-nvie privind printre storuri m-așteaptă;
Romanul cu foaia-ndoită se miră că nu-l isprăvesc;
Apollo de bronz, de pe soclu, spre usă privirea-și îndreaptă,
Și-un plic de la tine – pe masă – așteaptă să viu să-l citesc...
Un jilț lângă foc meditează; clavirul gândește-o poemă;
Lumina din sobă se-alungă în fund pe-nfloratul tapet,
Perdelei dând chip de femeie, consolei dând chip de triremă
Și calpului glas de ceasornic dând chip legănat de sonet.
Văd micile cadre-n perete – roșite de-a sobii văpaie,
...Sofaua pe care adesea sculptat-am un vis îngeresc.
Dar eu nu mă văd nicăierea – și totuși mă simt în odaie,
...Și-un plic de la tine – pe masă – așteaptă să viu să-l citesc...
|
