Oh, după ce, ieri, vântul acidulat de ger,
Umflându-se-n scheletul copacilor, stătuse,
Din arbori frunze rare se desprindeau stingher
Și cu intermitența acceselor de tuse.
Apoi simțit-am gândul ascuns al toamnei cum
Răsfrânge pretutindeni coloarea-i de sulfină,
Iar cerul se făcuse un larg alcov de fum,
Greoi ca atmosfera murdară de uzină.
Pe uliță, impresii adânci de doliu-mic
Treceau ca un nostalgic convoi de-nmormântare,
Și tainic, trecătorii, cu clătinări de dric,
Păreau că duc povara tăcerii în spinare.
Prin cafenele, oameni, visând trecutul mai,
Ședeau și, sub asaltul de gânduri nențelese,
Cu ochii duși în fundul paharului cu ceai,
Doreau tovărășia vecinilor de mese.
În mintea lor bolnavă și-n sufletul lor ros
De moartea dureroasă a zilelor în noapte,
Șovăitoare, iarna, intră ca un miros
Subtil de pâine caldă și de castane coapte.
Din volumul La fântâna Castaliei
|
