Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
Se irosește frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune plutește-al iernii fum –
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.
Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o șterge veacul, dar tot mai blândă pare
Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut.
Din „Casa amintirii”, 1906-1910
|
