De taina ei sămînța-și amintește;
În palma de țăran nu cîntărea
Mai grea ca taina ce din vremi pornește
Cu somn făcută și cu pulberea.
Dar iată că o rană se lărgește:
Pămîntul cu tot greul lui o prinde,
Și umbra, care-n leagăn o cuprinde,
Căldura pe măsura-i răspîndește.
Atunci sămînța zboru-și ia și suie
Ca o insectă vegetală, - neceata?;
Inima lumii, omul cînd o știe,
Aude-n suflul nopții cum săgeată.
Nu te gîndi, sămînța nu va putrezi,
E din virtutea spicului pornită;
Memoria-i subpămînteană o vei auzi,
Și-n ea-ncolțește o amintire ce-o crezi neprețuită.
|
