Tu-arunci sclipiri de soare pe șesuri și coline,
Spre coastele în floare apleci copaci străbuni,
Și mările le legeni ca niște cupe pline
În ritmul fără stavili al marilor furtuni.
O, tu, ce-n cupa goală mai vezi încă lucind
Cel mai amar din plânsu ce l-aș fi plâns vreodată,
Îți dau inima-ntreagă s-o umpli mai curând,
E largă și adâncă și veșnic însetată.
Îi trebuie putere și pace și lumină.
Să pui în ea apusuri cu mari speranțe-n ele,
Și zori săltând pleoapa cu raza lor senină,
Și proaspăta răcoare a serii din vâlcele.
Și astre gânditoare, și cerurile toate
În inima aceasta cu-abisuri să se-afunde,
Și ea s-adoarmă-n cânturi supreme, avântate,
Ce leagănă toți sorii prin spațiale unde.
Când va fi plină, Doamne, de ale tale glorii,
Ea va vedea zâmbindu-i în treacăt o durere,
Și peste strălucirea din clipe iluzorii,
Se va-mbăta de-o calmă, puternică tăcere.
|
