Se cunoșteau de opt ani (negreșit
că foarte bine). Și, deodată, fără să știe
dragostea lor n-a mai fost de găsit
cum dispare uneori o pălărie.
Erau triști, se mințeau reciproc și în joacă
încercau sărutări, cîndva fericite.
Acum, fără rost, nu știau ce să facă.
În sfîrșit ea plînse, el zîmbea pasămite.
Prin geam un vapor trecînd se zărea ...
El spuse: „E patru. Mai avem timp puțin
să bem undeva împreună-o cafea”
Cineva exersa la pian, în vecini.
În cea mai strîmtă cafenea din cartier
sorbiră din cafea, o dată și-ncă-o dată;
seara îi prinse tot acolo, -ntr-un ungher.
Tăceau mereu, priveau spre nicăieri,
și parcă, pur și simplu, nu le venea să creadă.
|
