Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Radu Stanca

(1920 - 1962)

Arhimede și soldatul
Numai noaptea
Cupa
Poem
Navigare necesse est
Cea mai frumoasa floare
Fata și zmeul
Vanitate la Pontul Euxin
Floarea-soarelui
Urcuș
De ce dai voie vântului
Biblică
Frunzele (Elegie de toamnă)
Corydon


         

Arhimede și soldatul

Să nu te-atingi de cercurile mele,
Ostaș viclean ! Și nici să nu te-nșele
Asemănarea lor cu arcul tău.
Sunt simple jucării și nu fac rău.

Nu te uita prostit, cu ochiul acru.
În rotunjimea lor stă actul sacru,
Care-mplinește sânul, mingea, vasul.
Și-aceasta nu-i o lance, e compasul ...

Apropie-te mai bine cu sfială,
În rotunjimea lor nu e greșeală.
Și chiar dacă le vezi întinse-n zgură
Esența lor e tot idee pură.

Dacă arunci o piatră-n lac se iscă,
Le vezi stârnind un lac de odaliscă,
În fumuri moi se leagănă agale,
Pe scoici și melci desfășură spirale.

Cerescul cerb le poartă sus în coarne.
Sunt ochiul lui atent când el adoarme.
În forma lor tot cosmosul încape.
Privește-le, nebunule, de-aproape !

Zadarnic te-nvârtești pe lângă poartă ;
Cât timp problema mea rămâne moartă,
Cât mă frământ să-i aflu dezlegarea
Nu-ți părăsesc, fii sigur, închisoarea.

Căci sau sub ziduri, sau sub cer cu stele,
Înconjurat de cercurile mele,
Fie că dorm pe prund, ori blăni de biber
Cât timp le am pe ele, eu sunt liber !

La inceputul paginii

         

Numai noaptea

Numai noaptea vino, când tăcerea
Se lovește tainic de ferești,
Când mă-nchid ursuz în încăperea
Unde stau și-aștept să te ivești.

Ca un fur ce vrea să-mi intre-n casă,
Dar s-a prins în curte, printre vreji,
Numai noaptea vino, când se lasă
O perdea de plumb pe ochii treji.

Fluturând în urma ta eșarfe
Negurile toate de pe lac,
Fă să înceteze-aceste harfe
Care ziua-ntreagă nu mai tac !

Și la umbra lunii blestemată
Te apropie-ncet, prin pragu-nchis,
Ca să fii și mai neașteptată
Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme,
Cât aceste nopți ce mă-mpietresc.
Dacă vii, bătând ușor din palme,
Numai noaptea vino, când primesc !

Numai noaptea, când e lună plină
Și pe stânca neagră, lângă-un trunchi,
Presimțindu-și pântecul, virgină,
Căprioare cad în genunchi,

Când se umple cerul cu șoapte
Pline de mister și prevestiri,
Numai noaptea vino, când e noapte,
Și Sibiul tot, un cimitir.

Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce
Sărutarea nopții pe obraz.
Locuiesc la ultima răscruce !
Cheia-i lângă poartă pe zăplaz !

La inceputul paginii

         

Cupa

De pe-o zi pe alta-mbătrânești
Nu cu săptămânile, cu anii.
Ca o cupă suptă în pierzanii
Dintr-o dată simți că te golești.

Părul vechi cu care te-ai culcat
Seara, dimineața este altul.
Ai făcut pe negândinte saltul,
Singur nu-nțelegi ce s-a-ntâmplat.

Totul a fost brusc, neprevăzut,
Cupa s-a ciocnit și-acum e spartă.
Și prin trupul tău, ca printr-o poartă,
Peste noapte doi s-au petrecut.

Doi drumeți setoși care-ar mai bea
Cupa ce stă-n țăndări la o parte,
Unul vine repede din moarte,
Celălalt se-ndreaptă-ncet spre ea.

N-are nici un rost să-ți mai sporești
Casa, acareturile, banii.
Nu cu săptămânile, cu anii,
De pe-o zi pe alta-mbătrânești.

La inceputul paginii

         

Poem

O să rămâi în mine și după ce-o să pleci,
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri și poteci
Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine și când vei încerca
Să intri în pădure și să te pierzi într-însa.
Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea
Și pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

Și te-aș găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc,
Și te-aș afla oriunde te-ai ghemui hoțește.
Visarea mea e ca un condur împărătesc
Ce numai la piciorul tău zvelt se potrivește.

O să rămâi în mine și după ce-o să zbori
Din inima mea neagră, ca un canar din cușcă.
Tristețea mea ciudată te va ochi și-n nori ;
Tristețea mea țintește mai bine ca o pușcă.

Și te-aș zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măști ți-ai pune să nu te pot cunoaște.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristețea mea – din sute de mii te-ar recunoaște.

La inceputul paginii

         

Navigare necesse est

Încolăcit în mine
Ca iedera pe sârmă,
Străbat fără de cârmă
Pustietăți marine.

Plutesc pe-ntinse locuri
Cu-o sete grea, amară,
Și-aproape nu e seară
Pe țărm să nu văd focuri.

Dar țărmul e departe,
Și-n larg mă-mpinge vântul.
Cât ai clipi, pământul
A dispărut în parte.

Abia se mai zărește
Un punct în depărtare,
Dar iar îmi reapare
Când vântul contenește.

Și iar îmi e aproape
Când zorii stau să crape.
Dar vântul reîncepe
Sălbatic peste ape.

Și iarăși mă împinge 
În mijlocul genunii.
Fecioarele furtunii
Mă joacă ca pe-o minge.

Și uite-așa, într-una,
Mă depărtez, m-apropiu
De țărmul plin de opiu,
De portul cu arvuna ...

Încolăcit în mine,
Ca iedera pe sârmă,
Caut peste tot o cârmă
Să ancorez cu bine.

Dar zbuciumul căutării
Se vede că-n zadar e,
Și rătăcesc pe mare
La voia întâmplării ...

La inceputul paginii

         

Cea mai frumoasa floare

« Ce să-ți aduc, iubito, de pe mare ? »
O întrebă în șoapte într-o zi.
« Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare care-o fi »

Abia se mai zărește-acum catargul.
Pe țărm cu ochii-nchiși și mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Și-n ochii ei clipește-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri și strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu pești de aur prinși la subțiori,
Corabia de foc o scufundară,
Și toți muriră-ncolăciți de flori.

Pe țărm stau doua fete-n așteptare :
« Ce ți-ai dorit ca dar în acest an ? »
« Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean »...

La inceputul paginii

         

Fata și zmeul

Avea în brațe vipere,
Și-n trupul zvelt un șarpe,
Îl îndrăgeau frumoasele
Cântând molcom din harpe.

Dar domnul țării porunci
Ca celui ce-l dă gata
Fata mezină îi va fi,
Cu tron cu tot, răsplata.

Cruciș cad spadele acum,
Și-n ochi mijește plânsul.
Un trup se prăvălește-n scrum,
Altul stă-nfipt pe dânsul.

Dar fata-nmărmurită-n prag
Își rupe sânul, greul.
« Vai, nu voinicul mi-a fost drag,
Ci zmeul ! »

La inceputul paginii

         

Vanitate la Pontul Euxin

Mare zadarnică ! Mare zadarnică !
Arsă de patimă ești prea nedarnică.
Cu toată apa ce-ai strâns-o-n pântece
N-ai stropul care să mă astâmpere.

Mare de platină, mare de platină,
Tu nu ești dulce nici cât o lacrimă,
Încât degeaba ți-admir stihiile
Cu gust amar, ca zădărniciile.

Inaccesibilă și neavută,
Nu cunoști gura – ah ! – care sărută ...

La inceputul paginii

         

Floarea-soarelui

Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp,
După făptura ta strălucitoare,
Iar când apui în zarea călătoare
Obrazul mi-l aplec către pământ.

Stau noaptea-ntreagă aplecat așa
Și numai când răsari tu dimineața,
Descătușând din neguri fruntea grea
Eu îmi ridic setos spre tine fața.

Sorb razele pe care le trimiți
Pe câmpul plin de-o harnică speranță,
Și simt, treptat, cum nervii mei trudiți
Se umplu de-o frenetică substanță.

Aceasta îmi străbate trupu-ntreg,
Și-mi urcă prin arterele rebele,
Până când, împlinit, rodesc și leg
Cu toate florile ființei mele.

La inceputul paginii

         

Urcuș

Pe cât de neschimbată ai rămas,
Pe-atât sunt eu schimbat de vreme ...
Tu urci colina cu același pas,
Eu mai anevoios și mai alene.

Și totuși mergem amândoi-nainte
Mânați de-aceeași unică dorință,
Eu nevoit să calc peste morminte,
Tu ocolindu-le cu ușurință ...

Acesta-i drumul nostru; drum de coastă,
Întortocheat și greu. Dar sus pe culme,
Acolo unde panorama-i vastă,
Și unde, printre stânci, bătrânul ulm e,

Acolo cel ce-ajunge dintre noi
Nu va privi zadarnic înapoi ...

La inceputul paginii

         

De ce dai voie vântului

De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău și să ți-l răvășească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meștere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îți dau jos buchetul de pe umăr?

De ce lași vântul ca să-și pună palma
Oriunde vrea și,-ncolăcindu-ți sânul,
Prin fustele subțiri ce zbor de-a valma, 
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândește-ascuns prin iarbă
Și vrea să-ți sărute gura-n voie,
- În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl lași ... iar mie, nu-mi dai voie ...

La inceputul paginii

         

Biblică

La început a fost sărutul
Și el era pe gura ta ...
Depus pe gura mea sfinți văzduhul,
Și lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea ...

Dar ape mari cuprinseră uscatul
Și noi muream tăcuți sub greul lor ...
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roșie, și Araratul
Se înălță din mări biruitor ...
Iar noi ne-am ridicat cu el odată
Spre zarea nouă și înseninată
Purtând peste abisele genunii
Sărutul de la începutul lumii.

La inceputul paginii

         

Frunzele (Elegie de toamnă)

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul și preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, niciun cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare
Așază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Și deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub pași, cum gem...

Ferește-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Și nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele...

La inceputul paginii

         

Corydon

Sunt cel mai frumos din orașul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de grațios port inelu-n ureche,
Și-atât de-nflorite cravata și vesta.
Sunt cel mai frumos din orașul acesta.

Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbește-n oraș toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt prințul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Nu-i chip să ma scap de priviri pătimașe,
Prin părul meu vânăt, subțiri, trec ca ața,
Și toți mă întreabă: sunt moartea, sunt viața ?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pașe ?
Și nu-i chip să scap nici pe străzi mărginașe…

Panglici, cordeluțe, nimicuri m-acopăr,
Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu,
Și-ntregul picior când pășesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Cellalt ochi, (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se țin toți ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-ați ști cât vă șade de bine,
Sărind, țopăind după negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuză și-l las să s-amuze.

C-un tainic creion îmi sporesc frumusețea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte,
Și-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu baretă mi-ajută zveltețea,
Și-un drog scos din sânge de scroafă noblețea.

Toți dinții din gură pudrați mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămașe,
Fumez numai pipe de opiu uriașe,
Pe brațul meu drept, tatuat-am un taur,
Și fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite
Umbrela cu cap de pisică rânjește,
Și nu știu de ce, când plimbarea-mi priește,
Când sunt mulțumit c-am stârnit noi ispite,
Din mine ies limbi și năpârci otrăvite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Și însăși natura atotștiutoare,
Ea însăși nu știe ce sunt: om sau floare ?
Sau numai un turn rătăcit între case,
Un turn de pe care cad pietre prețioase.

Sunt cel mai frumos din orașul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de grațios port inelu-n ureche,
Și-atât de-nflorite cravata și vesta.
Sunt cel mai frumos din orașul acesta.

La inceputul paginii