XVI
O, după-amiezi scăldate în lumină!
Vrăjit e parcă aerul
și barza albă
adoarme zburând,
iar rândunicile cu aripi ascuțite
se întretaie peste vântul de aur
și se îndepărtează în pacea zilei,
zburând visătoare.
Se-ntoarce unda doar, ca o săgeată,
prin aerul cu multă umbră,
să-și caute cuibul negru sub acoperiș.
Și barza albă,
tăcută și bizară,
atât de-absurdă și de familiară,
ca un cârlig, pe clopotniță.
XIX
Dezbrăcat e pământul de roade
și sufletul urlă sub zarea veștedă,
ca un lup flămând. Ce cauți,
poete, în amurg?
Amar e pasul, căci e greu
drumul prin inimă. Vântu-i de gheață
și vine noaptea și amărăciunea
departării... Pe drumul alb,
înțepeniți și negri, câțiva arbori;
în munții îndepărtați,
aur și sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauți,
poete, în amurg?
În românește de Darie Novăceanu
|
