Fortuna mi-au pus cărturarii nume,
Iar tu, François, strigi că sunt rea și crudă,
Ce nu ești om cu fală și renume.
Mai buni ca tine-n vărării asudă
Și sparg în ocne pietrele cu trudă.
Te plângi, cu toată viața de rușine?
Nu ești tu singurul, și nici nu se cuvine;
Privește-mi faptele de-odinioară bine,
Ce mulți viteji s-au prăpădit prin mine;
Pe lângă ei, știu, ești un biet poltron.
Stai liniștit și vorba ți-o aține.
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!
Pe marii regi îmi cășunase mie
În vremurile vechi, de altădat'.
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn și zid nu l-au scăpat;
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat?
În Cartagina moartea l-a învins,
Pe Scipio, așișderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vândut;
Pompei în Eghipet a fost pierdut;
Într-un vârtej pe mări pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!
Iar Alexandru, care-atât s-a războit,
Tânjind spre stelele Pleiadelor, și el
De mâna mea pieri: l-am otrăvit.
Regele Alfazar căzu peste drapel
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel
Mi-s faptele și-asemeni vor urma,
Căci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a străpuns, dormind în pat,
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon?
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat.
Să te-nvoiețti cu ce ți-am dat, Villon!
François, de-aceea să asculți ce-am zis:
Socoată de n-aș da la Domnu-n Paradis,
Te-aș fi tras ca pe-o zdreanță prin dârmon,
Și pentru un păcat, zece-aș fi scris.
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!
În românește de Dan Dănilă
|
