Petru Marinescu

Se duc cocori spre altă adiere 
Şi clipa învârteşte roata firii.
Ne logodim din ţărna zămislirii 
Cu-o soartă perindată peste ere.

Ne pierdem din plăcerea revenirii 
Şi orice dor, jertfirea noastră cere. 
Zidiţi în bucurie şi durere,
Ne depăşeşte patima-mplinirii.

Dar e o giruetică mişcare,
Purtând pe aripi nevăzute lutul 
Întors în magmele nepotolite...

Şi fiece cocor, fiece floare, 
Aduc neştiutoare începutul 
Reînvierii noastre tăinuite.

Din volumul „Sonete – Roza gândului”, 1979

Când slova în veşmânt de sărbătoare, 
Semeaţă părăseşte simţământul,
Gândirea-i cumpăneşte-n drum avântul, 
Iar inima îi dă aripi să zboare.

Cum prinde rădăcina în pământul 
Udat de ploaia binefăcătoare, 
La fel dezboboceşte ca o floare 
Şi fapta, când plămada e cuvântul.

Dar când acestea toate împreună 
Pornesc din pervertire şi din ură, 
Cu zornăeli şi împroşcări de trombă,

Se schimbă adevărul în minciună, 
Şi doar neruşinarea-i e măsură,
În timp ce sufletul cinstit, sucombă.

Din volumul „Sonete – Roza gândului”, 1979

Îmi este viaţa oare, aşteptare
A unui tren ce nu-i cunosc sosirea 
Şi nici măcar nu-i bănuiesc pornirea 
Pe-un drum ce nici o margine nu are?

Plângând, râzând îmi amăgesc simţirea 
Cu clipe dulci, cu altele amare; 
Şi toate sau luate fiecare
Ascund în ele ura şi iubirea?

Sunt fir de iarbă ce mereu răsare 
Din frământatul lut, a câta oară?
Sau fir de cosmos? Veşnică-ntrebare,

Spre un răspuns ce-ntârzâie s-apară... 
Sunt toate, sunt mai mult: o veşnicie, 
Trăgându-şi seva din adânc de glie.

Din volumul „Sonete – Invocaţiile cetăţii”, 1979

Stăteam pe-un mal, cu apa-ncremenită 
De liniştile ce se aşezară
Pe unda ei, pe-ntunecimea clară, 
Pe inima de doruri prigonită.

Mă năpădea un gând de-odinioară 
Reapărut din zarea plumbuită 
Şi mă ducea tăcerea în ispită 
Spre lacul cu luceferii de seară.

Din stele ce străluminau eteruri 
Peste o boltă plânsă în genune
Cădeau ninsori pe umbrele pădurii...

Imensul dintre cele două ceruri, 
Purificat ca pentru rugăciune, 
Părea nuntirea sfântă a naturii.

Din volumul „Sonete – Vitralii”, 1979

Uitate ca gătelile de nuntă
În lada cu parfum de iasomie,
Stau vrafurile de-amintiri, o mie,
Sub fruntea-n pragul de sfârşit, căruntă.

Le-ar primeni acum, dar cine ştie 
De-1 mai ajută răsuflarea ciuntă? 
Sau de povara anilor, mai cruntă, 
N-o va strivi târzia reverie?

Nu-i lege nici a firii, din păcate, 
Pe vreascuri mugurii să crească 
Sau pe nisip miresme de poiană...

Rămână dar şi gândurile toate
Închise, nu cumva să se trezească
Dintr-un Olimp, pe-o stâncă Tarpeiană...

Din volumul „Sonete – Vitralii”, 1979

Bolnav de măiestria, ce-mpreună 
Focul dintâi cu dorurile ninse, 
Cu torţele făpturii lui nestinse 
În grabă risipeşte ce adună.

În gest şi în rostire-i sunt curpinse 
Şi plâns, şi bucurie; el le sună 
Precum avarul perlele-n cunună 
Şi-i tânâr cât luminile-s aprinse.

Doar pentru Thalia sau Melpomene, 
Coboară toate lumile pe scena 
Pe care cu ardoare o slujeşte;

Şi pentru toate-acestea îi ajunge 
Doar floarea care i se dăruieşte 
În ropot de aplauze prelunge.

Din volumul „Sonete – Vitralii”, 1979

Visări îndrăzneţe, viteze-ncercări, 
Iubiri claustrate sub inimi de jar – 
Şi flăcări şi gheaţă în gestul neclar, 
Frământ sovăielnic sub candide zări.

Sunt anii ce-aruncă scântei de amnar 
Cu gândul, cu fapta spre-nalte chemări 
Iar dragostea-i vuiet şi valuri de mări 
Ce multe-n tărâmuri izbesc în zadar.

E vârsta-ndoielii şi-a jocului tandru 
Cu vini neştiute de pur copilandru; 
E ploaie cu grindini şi soare ca para,

Cu doruri, speranţe, simţiri în şuvoi, 
Zălude pâraie-necând primăvara; 
E floare ce fi-va un fruct mai apoi...

Din volumul „Sonete – Vitralii”, 1979

Îl modelam cu mâini nevinovate 
În fiecare iarnă, cu ardoare. 
Cu omu-i făuream asemănare 
Din a zăpezii albă puritate.

Avea cap, ochi, nas, gură şi picioare, 
Iar mâinile-i erau improvizate
Din mături sau undrele răsfirate 
Din văduvite şipci de pălimare.

Ne bucuram atunci, cu bucuria 
Ce-o gustă din belşug copilăria; 
Dar ne-ntristăm la fel ca omul mare

Şi ne durea că nu aflăm secretul
Că nu îngheţul ci prea blândul soare, 
Îl omorau încetul cu încetul...

Din volumul „Sonete – Vitralii”, 1979

În cerdacul casei de la ţară
Stau culcat privind dantela serii... 
Şi ascult cum şoaptele tăcerii 
Curg prin spicul grâului de vară.

Dorm demult pe umbrele lor, merii. 
Luna prin livezi aruncă pară,
Ochi de cer, mirată stea polară 
Râde veşniciei şi puterii.

Ca un cariu-n mine, amintirea, 
Îmi alungă somnul şi uitatul... 
Răstignită, o cumpăn-a fântânii

Pare cruce pe întreagă firea, 
Iar sub ea se odihneşte satul 
Şi-n odaia de la deal, bătrânii...

Din volumul „Sonete – Vitralii”, 1979

Texte culese din Petru Marinescu, „Sonete”, Editura Litera, Bucureşti, 1979