Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Perpessicius

(1891 - 1971)

Din șanț, executații...
Flora stelelor polare
Brancardier
Frugalitate
Ca floarea prinsă-n rocă
Absență
La micul cupidon de Bronz
Distihuri pentru Ixion
Odă pentru Postumus
Ce țintirim cuminte...


         

Din șanț, executații...

Din șanț, executații privesc cu ochiul fix 
Spre stelele sublime ce ard în depărtare, 
Și-n recile pupile sticlirile stelare 
Trezesc reflexe stinse de dincolo de Styx.

Prin viile din preajmă e-un strașnic chiuit 
De greieri ce cu mustul s-au îmbătat și joacă 
Și țipă să trezească pe cei ce-ntr-o băltoacă 
De sânge zac în șanțuri, sătui de chefuit.

Din urna neagră-a zării – un zar al negrei sorți –
Un reflector irumpe cu lungile-i antene,
Cădelnițează-o clipă pe locul gravei scene
Și-apoi aruncă giulgiuri și lespezi peste morți.

Silistra, 1916
Din volumul „Scut și targă”, 1926

La inceputul paginii

         

Flora stelelor polare

D-lui Gala Galaction

Scânteind sub ursa-mică, ghiolul de argint e-un clopot 
Care-nchide, ca-ntr-o seră, flora stelelor polare 
Ce-nfloresc spontane sub al grindinei de gloanțe ropot, 
Când, pe văi, durează noaptea umbrele-i de apărare.

Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere
Și cu sucurile scurse spală rănile mortale
De eroi căzuți în tină ca și simple efemere,
Ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale.

Singură, în tot cuprinsul, flora stelelor polare,
Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră,
Scutură multiple jerbe și coroane funerare
Peste flori și peste oameni secerați de mitralieră.

Ivrinez, 1916
Din volumul „Scut și targă”, 1926

La inceputul paginii

         

Brancardier

Moare toamna în petale de cicori, 
Mor pe-ncetul și cicorile-n vâlcea, 
Fâlfâie-n răstimpuri sumbrul crep de ciori 
Peste câmpul gol și peste viața mea.

Vine vijelia răbufnind din zări, 
Răscolește totul ce-ntâlnește-n drum, 
Sugrumată moare floarea pe cărări, 
În viespar de schije, pulbere și fum.

De vrei să dai sprijin trupului învins,
Suflete, îți cată adăpost în cer:
N-a rămas pe-ntinsul văilor cuprins
Decât Dumnezeu din cer, brancardier.

Muratan, 1916
Din volumul „Scut și targă”, 1926

La inceputul paginii

         

Frugalitate

Vino, Piciule, cu foamea ta de lup 
De pe când erai convalescentă, 
De-i lichiorul și secara azi absentă, 
Am în schimb, pe masă-un cantalup

Care-abia te-așteaptă, Fatma, să-l diseci, 
Cum te-așteaptă: miezul pâinii coapte, 
Prunele pictate-n violet de noapte, 
Nucile, să vezi de-s bune sau sunt seci,

Strugurii ce nu mai pot de bucurie 
La ideea că din nou au să te vadă 
Și-au să râdă cu bobițele grămadă 
Cum au râs când te-au văzut micuță-n vie.

Fatma, dacă e meniul cam anemic,
Ți-e destul de mare însă apetitul
Și-apoi suplini-vom restul cu cetitul
După ritul cel mai academic.

Vutcani, septembrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932

La inceputul paginii

         

Ca floarea prinsă-n rocă

Iubirea noastră, Fatma, se sufocă 
În bănuieli prea multe și prea grave, 
Asemeni florilor ce prinse-n rocă 
Au flori frumoase, rădăcini bolnave.

De ce nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem 
Din pietrele ce-o fac nesănătoasă 
Și răsădind-o-n brazdă-apoi s-o prindem. 
Nestânjenit să crească — mai frumoasă?

Vutcani, octombrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932

La inceputul paginii

         

Absență

III. Interior în lipsa ta

Eu, Dutză și cu Dolfi îți scrim această carte,
Tustrei odată, Fatma, deși avem în parte,
Câte ceva să-ți spunem, din noi, fieștecare:
Dar dorul după tine la toți la fel de mare
- Egalitatea asta nu-i oare-o invectivă? -
Ne-ndeamnă să-ți trimitem scrisoare colectivă.
Pe-aici interiorul e jalnic, și subscrisul
Voi încerca în versuri să-i zugrăvesc dichisul.
Aceleași personagii, trăim aceeași viață:
Același cald în sobă, pe geam aceeași gheață
Ce se topește-n treacăt și-apoi din nou se prinde
Ca gheața dintre cei ce trăim sub aste grinde.
Același e decorul, aceeași comedia:
Distrat deșteptătorul își cântă melodia,
Aceeași, monotonă, când orele sunt varii,
Când azi sunt veseli, poate, dar mâine triști sunt larii;
Oglinda-i fericită că orișicând arată,
Indiferentă, promptă, o față comandată;
La fel și-n astă seară docilă la tradiții
Se-aprinde iarăși lampa, cu-aceleași repetiții,
Și scoate la iveală, distinct, la suprafață,
Un zâmbet convenabil cusut cu albă ață;
Veneția splendidă pe bibelou aplică
Aceeași surâzândă piazzetta, fără frică
De zilele de doliu, frecvente azi pe Brenta,
Pe țărmurile cărei visa Musset polenta*;
Perdelele presează-n aceeași țesătură
Aceleași flori uscate, ca ftizica făptură
A țesătoarei care muri de la o vreme
- Aceleași flori uscate, în orișicare vreme; -
În vatră focu-și pierde căldura de pomană;
Absența ta-i prezentă și doare ca o rană
Deschisă-adânc, pe care nici somnul n-o pansează;
Stăm treji și la răstimpuri, când liniștea cedează,
Ciulim tustrei urechea: dar tacticos din grinde
Coboară un păianjen și somnul nu ne prinde.

* Mais j'aime mieux la polenta
Ou'on mange aux bords de la Brenta
Sous une treille (n.a.).

Iași, noiembrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932

La inceputul paginii

         

La micul cupidon de Bronz

Et puer est et nudus Amor... 
Ovidius

Sub ochiul disprețuitor al lui Voltaire citesc,
Privind, din când în când, ferestrele la care se-mbulzesc
Bezmeticele roiuri de zăpadă.
Pe hornuri crivățul vuind, din stradă
Aduce țipete de prunci puși la-nțărcare,
Și urlete de lupi ieșiți la drumul mare,
Și răbufneli de vânt pe coridoare.

Ce farmec e-n biblioteca izolată!
Plutesc în voia gândurilor line,
Și mă surprind gândindu-mă la tine,
Și mă încânt de-această locomoțiune minunată,
Ce îmi permite să ajung cu bine,
Cu toate că-i înzăpezită linia ferată.
Revăd căsuța ta de zarzări adumbrită,
Revăd Danubiul și balta înverzită,
Revăd atâtea colțuri răzbătute-n mai,
Dar mai cu seamă parcul
În care ne opream adesea să privim
La micul Cupidon de bronz țintindu-și arcul,
Ce sta zâmbind, în pielea goală,-ntr-un alai
De fluturi și de flori și ne-ndemna să ne iubim...

Dar vântul zgâlțâie ferestrele, și ielele
Idilele le-alungă cu harapnicele.
Și mă gândesc, înduioșat, la micul Cupidon plăpând,
Ce despuiat de tot în bronzul gol și-ntroienit,
Stă-n parcul astăzi desfrunzit,
Nepăsător de frig - ca vara
În mijlocul florilor - dar așteptând
Convins că o să vie iarăși primăvara.

București, 1921
Din „Albumuri - Album danubian”

La inceputul paginii

         

Distihuri pentru Ixion

Nu-l mai văzusem dinainte de război 
Pe flașnetarul foarte-n cinste pe la noi.

Cu toții-n mahala-l credeam defunct și-ades 
Aminte ne-aduceam de el, cu interes.

Când mai alaltăieri, subit, mi s-a părut 
C-aud un timbru de flașnetă cunoscut.

Ciulii urechile, dar ce anacronism! 
Nu-nțelegeam acest acces de romantism:

Nu mai era romanță și nici vals străvechi 
Această melodie ce-mi venea-n urechi.

Cuprins de îndoieli, la poartă-am alergat: 
Era tot el, cu-aceleași zdrențe îmbrăcat,

Cu-același papagal decolorat de timp
Ca și-un drapel plouat în tot acest răstimp.

Pusese jos flașneta și-nvârtea atent
Un marș foarte frecvent pe vremea-mi de student.

Deșteaptă-te, române!? și am zâmbit amar. 
O! scumpul meu, o! bietul meu serenadar,

Pe ce tărâmuri, prin ce tainic emisfer 
Ai rătăcit de parc-ai fi căzut din cer?

Cum, n-ai aflat că astăzi toți s-au deșteptat?! 
Rotește-ți ochii și privește ce palat

Și-a ridicat băcanul ce stătea-n bordei! 
Nu vezi ce plină-i casa de lachei?

La scară nu vezi ce automobil 
Așteaptă să preumble pe copil?

Curând și doamna va ieși-n balcon, 
Urmată de o doică și-un cocon.

Va asculta pierdută în extaz, 
Cu fruntea rezemată de pervaz,

Și-ți va plăti cu-un leu-fără-cusur 
Planeta ce i-a fost de bun augur...!

Se-oprește brusc din cântec și, netam-nesam, 
În vreme ce prietenește-l dăscăleam.

Mă lasă și dispare-ncet-încet, 
Nemângâiat și grav ca umbra din Hamlet.

Din „Albumuri - Album urban”

La inceputul paginii

         

Odă pentru Postumus

Vai! Postume, Postume, cum mai trec anii! 
Ce sarbezi și iute mai trec, și, sărmanii 
De noi, cât trudim și ne zbatem în viață 
Și toate sfârșesc tot la malul de gheață.

Zadarnic gonim un sezon după altul, 
Că nu ne alină pământul, nici naltul 
Văzduh și nici marea, și nu ne e bine 
Decât pe-așternutul bietei Proserpine.

Dar slavă lui Dis: că vom trece Cocytul, 
Și Phlegethon, Styxul, și-om bea din coclitul 
Letheu și-ajutând lui Sisyph Aeolide, 
Om sta la taifas cu surori Danaide.

Din „Albumuri - Album urban”

La inceputul paginii

         

Ce țintirim cuminte...

Ce țintirim cuminte, ce răposați de treabă! 
Urcăm agale dealul și nimeni nu ne-ntreabă 
Cine suntem, de unde venim și ce ne mână 
Să poposim pe plaiul acesta într-o rână. 
Ne așezăm pe iarba crescută-ntre morminte 
Și descifrăm pe-o cruce cu două oseminte 
Încrucișat săpate: un an, o zi, un nume -
Unicele vestigii care-i mai țin de lume. 
Ulcele hârbuite cu resturi de tămâie 
Stau risipite-n iarbă, și pe la căpătâie, 
O tufă de scorușe a scăpărat amnarul, 
Cucuta și pelinul au strâns întreg amarul 
Și-amurgul ce umbrește cu pânzele-i declinul 
Preface într-o seră de moaște țintirimul.
Dar Mureșul e-n vale cu apa-i cătrănită.
Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuita,
Ne-așteaptă să ne treacă pe cellalt țărm, cu bacul,
Și ni-i așa de bine, că-aici ne-am face vacul,
Și-n ostrovul de tihnă ne-am veșnici hodina,
De n-ar grăbi podarul și n-ar scădea lumina.

Micoșlaca, 1921
Din „Albumuri – Album transilvan” 

Texte culese din Perpessicius, „Opere”, Vol. 1, Editura pentru Literatură, 
București, 1966
La inceputul paginii