Cu pânzele-ntinse pornesc înspre larg,
Și-n leagănul apelor cântă...
Amurgul înnoadă catarg de catarg,
Și-n funii și vergi se frământă...
De-o jale nestânsă li-e cântecul plin,
Și vântu-l împrăștie-n zare...
Deasupra sunt ceruri scăldate-n senin,
Și ceruri albastre, pe mare.
Spre alte tărâmuri, cuprinsul întreg
Îi poartă pe apele creste...
Și ei spun într-una, și eu nu-nțeleg
Un strop din amara poveste...
Ascult ce străine-s cuvintele lor,
Străine... dar simt cum deodată
Tot sufletu-mi este văpaie de dor,
Și fața de lacrimi brăzdată:
Că dintre nămeții fugarnici în vânt,
Și pân'la nenvinsa pustie,
Din oricâte graiuri s-aud pe pământ,
Iubirea pe toate le știe.
Din volumul „Tinereță”, 1924
|
