Plâng vânturile...
Mânjii se joacă și nechează,
Și pusta-ntreagă plânge în dulcea după-amiază,
Iar iepele robuste
Pasc leneșe-n răcoarea nemărginitei puste...
Trec leneșe în soare, cu pași mărunți, superbi,
Și din belșugul verde al fragedelor ierbi,
Brusc capetele mândre și le ridică arare,
Ca niște voluptoase femei de viță mare...
Prin pulberea solară, ca subt vrăjite pânze,
Neastâmpărate-aleargă strălucitoare mânze...
Sălbatice, aprinse, capricioase mânze...
Le-mbată zarea albă și vântu-ațâțător...
Zefiri răsfață coama pe gâturile lor,
Le umplu de fior...
Și ele-aleargă-aleargă
Și se opresc apoi,
Pentru-a porni din nou, cu pași tot mai vioi...
În carnea-nfloritoare, porniri nebune ard
Și ca fardate straniu c-un nestatornic fard
Lucesc în ceasul ăstor însângerări solare...
Pe pusta necuprinsă, cu iarbă grasă, -naltă,
Aleargă furtunatic,
Aleargă mânze una mai mândră ca cealaltă...
Se-ntorc și pleacă iarăși în salturi tot mai vii..
Parc-au scăpat din stranii, nomade herghelii...
Din când în când în față-mi s-opresc...
Și – majestoase,
Dulci, mă privesc asemeni femeilor frumoase...
Și-uimit rămân cuprins de-o-nfiorare veche,
Ca-n fața unor vii statui fără pereche...
August anină-n coame multicolore jerbe,
Iar vântu-ațâță pofte în mânzele superbe.
Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
|
