Parcă se prăbuşesc palate - George Magheru

Simţeam parcă se prăbuşesc palate 
Şi parcă altele răsar din nori, 
Şi zgomote de dărâmare se iviră 
Ca la schimbarea unui vast decor;

Şi începea lumina să se-agaţe
Ici-colo de-un rechin, de coama spumii,
O uşă s-a trântit şi, de odată,
Prin fulger am văzut pe poarta Lumii,

Întunecatul spate trist al nopţii 
Şi pieptul zilei care a venit; 
Frecându-şi ochii, Lumea parcă spune: 
„Pe ce tărâmuri, oare, m-am trezit?”

Şi începea în cer să se ghicească 
Palatu-n care stă eternul Domn; 
Coloanele erau sus aurite, 
Iar jos, se coborau adânc în somn.

Şi lumea, printre voaluri înroşite, 
Prin care se stingeau visuri lactee,
Iar adormea, părând în dimineaţă 
O somnoroasă, tainică femee.

„O, te iubesc!”, spunea ea unui gnom 
Ce-i săruta în somn ochiul şi zarea, 
Iar sânul sub sărutu-nchipuit 
Se ridica şi se umfla ca marea.

„Trezeşte-te”, spuneam eu adormitei 
Înfăşurată-n neguri ca-ntr-un lutru. 
„Trezeşte-te, căci visul din afară 
E-atât de sfânt cât visul dinăuntru!”

„O, te iubesc", spunea încă dormind, 
Privind pe dedesubt spre ochiu-nchis. 
„Trezeşte-te!"-i spuneam, „şi-n realitate 
Continuă vorba începută-n vis!”

Şi ea clipi şi iar închise ochii, 
Căci i-a pătruns, prin gene blonde, soare; 
„O, aş dormi, o, aş dormi în veci, 
Căci mi-este frică de-orice deşteptare!”

Şi-apoi deschise-ncrezătoare ochii 
Şi nu se dumirea de-atât frumos, 
Căci viaţa noastră e o prelungire 
A unui vis lung şi misterios.

Din volumul „Poezii inedite – Balade”