Pär Lagerkvist

... Si dupa zece mii de ani,
se plimba-o fata sub castani,
desigur zvelta, balaioara,
cu ochi albastri, diafani;
si iata, iar e primavara.

Sunt zori de vraja si lumini,
la tineretea mea-n gradini,
e fraged totu-n roua rece,
carari, boschete, arbori, crini,
si tot ce nu se poate trece.

Masteceni albi, leganatori,
doi ochi in gingase candori,
da, e chiar ea, si-aceeasi lunca
unde-o iubii de-atatea ori.

... Si tot ce-a fost exista inca.

Nelinistea, nelinistea, e partea mea de mostenire,
rana ce-o port in gatlej,
tipatul inimii mele in lume.
In palma aspra a noptii,
un nor spumos se incheaga;
si paduri se ridica
si aspre-naltimi,
aride, spre bolta
atrofiata a cerului.
Cat de aspru e totul,
cat de incremenit, de negru si nepasator!

Inconjor aceasta-ncapere obscura pipaind-o
si simt muchia vie a stancii sub degete,
imi zgarii pana la singe mainile ce le ridic
catre zdrentele-nghetate ale norilor,

unghiile ce mi le smulg,
mainile ranite ce mi le jupoi, dureros,
de piatra muntilor, de scoarta padurilor sumbre,
de otelul negru al cerului,
de pamantul rece!

Spaima, spaima am mostenit-o,
si rana-n gatlej,
tipatul inimii mele in lume.

Morman puturos de gunoaie,
in care si eu putrezesc hohotind,
mareata, radioasa viata,
iubita nebunilor si a cadravelor!

Imi rad de tine cu gura plina 
de sange si urlet
surd!

Ah, iti arunc in fata hohotul meu! 
Scuip catre bolta imunda a cerului,
Pe ratul palid al stelelor!

Si sa presari, tu, soare, galbene paie,
pe pamant, pentru toti,
pentru noi, istovitii,-nghetatii,
instovitii,- nghetatii...

Eu ma voi asterne sa cant.
Dulce e mainilor mele palide, reci,
fiece pai de pe lume...

Tu singur, o, piept al meu, tu singur esti teafar,
tu care poti suferi,
tu care poti cunoaste abisul durerii,
fara a te plange!
Gura mi-e pulbere
risipita pe taramuri necunoscute,
pulbere mi-e gatlejul
care nu-si poate striga schingiuirea.
In bucati sfaramate,
madularele-mi zac,
printre pietrele drumului
pe care toti le calca-n picioare.
Si bratele mele nu se ridica
sa prinda o bucurie desarta,
sa-ntampine soarele zilei,
sa-si puna cununa biruitorului.
Nici fruntea nu-mi este inalta,
cu chivara vreunui gand barbat,
sa-si infrunte soarta.
Nici ochiul larg deschis
nu vede lumea luminata,
sa-si afle in certitudini alinarea.

Tu singur, numai tu, o, piept al meu, esti teafar!
Amarnic schingiuit, dar pentru-a suferi
mi-i sufletul intemnitat intre coaste.
Tu singur, numai tu, o piept al meu – 
cuib pasarii vietii inca
adanc infiorata,
cand pasarea si-a desfacut aripile
de mult, de mult!
Tu singur, pieptul meu,
tu singur pastrezi prapastia durerii!

Atatea drumuri fara calatori vor fi de-aci-nainte,
si-atatea carari de nimeni cautate.

Paraginite si uitate le-or afla
urmasii, socotindu-le frumoase,
precum si noi gaseam in tinerete
drumuri uitate, vechi,
cu iarba moale adiind a minta 
pe care
porneam candva-n amurg si inserare,
in vremea cand ne-nchipuiam ca n-aveam nici o tinta.

E-n seara cand te pregatesti de drum,
pe la chindii,
cand parasesti de tot aceasta lume.

Gandu-si desprinde cortul din paienjenis,
si inima isi uita de ce se-nfricosase.
Pelerinul isi paraseste-n pustie salasul
ce va fi in curand ingropat in nisip
si calea si-o urmeaza in marea liniste-a noptii,
calauzind de tainice stele.

In lumea spaimei dainuie parfumul
de flori multicolore peste vai.
Graunti de groaza isi taiara drumul
din lumile nocturnilor calai.

Si pier miresme, pier cu copilandrii
tirati la esafod – de ce? nu stii!
Si casa, si batranii, si puiandrii
Dispar in plina vara, intr-o zi.

Si pe morminte strang albine miere,
si soare se revarsa pe ruini.
In Nord scanteie visurile verii,
pe tarmul grec, albastru marii vin.

Manjita e privirea ta de sange.
Mai poti vedea minunile crescand?
Mai poti zambi, cand vara care plange
iti daruie-al luminii aur bland?

Ochi frumosi are viata,
ochi de caprioara,
adanci, suferinzi,
oglindind insa ore de vara,
fericirea muta a zilelor verii
cu limpezi priviri, cu licarul treaz
luminand printre arbori de noapte.

Si vanatorul lasa armele sale
pe proaspatul pamant al zorilor,
pornind pe urma pasilor sfiosi
in adancul padurii,
pana departe,
sa bea acelasi izvor,
clar si adanc,
din care bau si viata.

Ce mirat priveste caprioara
vanatorul cazut pe muschiul moale!
Inclinand coroana grea de coarne,
vede cum musteste sangele-n rana.

Sangera si-asemenea fapturi?
Raul poate ca si noi sa moara?
Poate si el zacea, holbandu-si ochii
plini de intrebari si de spaima?

Unde-i e puterea, cand el insusi
cade ca si noi, cei fara arme,
si-i cuprins de frica si de-aceeasi
enigma in privirea sa franta?