(Jardin des Plantes, Paris)
Ochiul, de-a gratiilorperindare
sfârșit, nimic nu mai reține-anume.
Căci mii de gratii sunt i se năzare
și după mii de gratii nici o lume.
Lunecul-mers cu pas vânjos mlădiu,
rotinduse-n-tr-un cerc mărunt, tenace,
pare-al puterii dans în jur de-un miez
unde, năucă,-o mare vrere zace.
Doar al pupilei văl, câteodată,
tăcut se dă de-o parte și pătrunde,
prin liniștea din membre încordată,
în inimă un chip și se ascunde.
|