Panait Cerna

Când, după zile lungi de jale
Ce-au mângâiat un trist amor,
Vă întâlniţi pe-aceeaşi cale,
Înlănţuiţi de-acelaşi dor,

Grădinile în mii de feţe
În cinstea voastră înfloresc,
În crâng v-adastă cântăreţe,
Ce numai pentru voi doinesc;

De deznădejdi de mai-nainte,
Acuma să zâmbiţi vă vine
Ş-un gând vă luminează-n minte,
Că viaţa-i cel mai mare bine.

Pe toate pune stăpânire 
A voastră inimă măiastră...
Nu, nu! Atâta fericire
Nu poate fi numai a voastră!

Se pare că, nerăbdătoare,
Vieţile din viitor
Aud a voastră sărutare
Din noaptea nefiinţei lor.

Şi, dacă nebunii divine
Vă smulg în ceruri, tremurând,
E că un neam întreg ce vine
Se bucură cu voi în rând;

Şi,  dacă-n ora fermecată
Asemeni zilelor păreţi,
E că trăiţi, ca-n vis, deodată
Atâtea mii şi mii de vieţi...

Sămănătorul, IV, nr 24, 12 iunie 1905 

O, pasăre, ce-mi vii la geam
Şi-mi cânţi din zori nebună,
Ce-mi spui de vremea când plângeam,
În nopţile cu lună?

Ce mi-aminteşti de vechiul dor,
Cernită zburătoare?
De un suspin nepieritor – 
De-o altă arătare?...

Mai bine cânta-mi de noroc,
Suind voios în slavă –
Mai bine adu tânăr foc
În inima-mi bolnavă...

Ori... ia-mi cu tine dorul greu –
Ia-mi sufletul ce moare,
Şi du-te, du-te-n zări mereu,
Măiastră zburătoare...

Alearga-n plaiuri olteneşti
La mândra fără vină –
La mândre case-mpărăteşti
Cu geamul în lumină...

Priveşte-al ochilor ei rai,
Surâsul fără nume,
Ascultă tânărul ei grai –
Şi vezi ce pierd pe lume...

Şi fă-mi din tot un dulce cânt,
Să-l cânţi când iese luna –
Şi-apoi... coboară-mă-n mormânt
Mai trist ca totdeauna.

Convorbiri literare, XLIII, nr 2, februarie 1909

În glas au aiurări de liră,
Pe frunţi – un răsărit de zori;
La şipot, unde poposiră,
S-au adunat privighetori...

Iar zeul dragostei, April,
Din două guri făcea o floare,
Şi fiecare sărutare
O saluta din crengi, c-un tril.

Visând, cei doi îndrăgostiţi
Tot repetau în suflet cântul;
Atunci, din fundul văii, vântul,
Văzând cât sunt de fericiţi,

S-a strecurat în crengi tiptil,
Mişca un ram, zâmbea în soare,
Şi-i îngropa sub colb de floare,
C-un râs zburdalnic de copil.

Sămănătorul, V, nr 10, 1906 

...Tot aurul luminii îţi cade-n păr, pe faţă...
Apari biruitoare, ca-ntâia dimineaţă –
O, vis al vieţii mele, ce-o clipă mi-ai zâmbit,
Mergi pururi în lumină, etern sărbătorit!...
Şi, dacă eu mă-ntunec, uitat, necunoscut,
Amara deznădejde de a te fi pierdut
Mi-o va-mblânzi credinţa că te voi şti mai bine –
Mai sus, mai fericită decât ai fi cu mine...

Acela ce se leagă tovarăş umbrei tale
Frumos ca un Adonis ţi-a răsărit în cale.
Aceleaşi sfinte doruri pe amândoi vă-mbie,
În ochii tăi mari, limpezi, râd zori de bucurie –
Şi eu mă uit pe mine, şi-n gândul meu aş vrea
Să cresc norocul vostru cu fericirea mea;
Şi nici un semn iubirea-mi trecutului nu cere –
Doar inima, nebuna, se sfâşie-n tăcere...

Plecat spre tine, robul, cu inima vrăjită,
Îţi spune vorbe pline de taină şi ispită;
Iar tu zâmbeşti, ca-n visuri, ş-aprinsă de noroc
Pecetluieşti iubirea-ţi cu gura ta de foc...

...Nu te uita că ochiu-mi se-aprinde peste fire,
Că sufletu-mi se rupe de-atâta fericire – 
Nu te uita: sărută-l, săruta-l înainte –
Simţire-aş gura morţii pe fruntea mea fierbinte!...

Sămănătorul, III, nr 6, 8 februarie 1904

Dreptate! Ochii plânşi cer să te vadă.
De ce ne uiţi? Nu mai trăieşti tu zână?...
Temutul Zeus căzu a vremii pradă
Şi fulgeru-i se stinse în ţărână;

A Venerii făptură de zăpadă
Încet, încet, s-afundă în ruină...
Apună toţi!... Tu, nu lăsa să cadă
Din mâna-ţi rece cumpăna divină.

Iar de-i pieri sub pietre, ca profeţii,
De dincolo de negrul ţărm al vieţii,
Înalţă spada ta, nestrămutat.

Dispară-o lume, tron de tron să ardă;
Dar nici o lacrimă să nu se piardă
Din plânsul şi din sângele vărsat!

Convorbiri literare, XLI, nr 9, septembrie 1907 

În amurg, pe-ntinsa mare,
Soarele de mult s-a stins;
Şi lumina zilei moare
Ca ecoul unui plâns...

Prin văzduh plutind molatec
Norii se-nlănţuiesc departe
Şi pe cripta zilei moarte
Ţes cununi ca de jăratec.

Printre luminile-n repaos
Ziua moarta s-a pierdut:
Înc-o clipă s-a adaos
Negurosului trecut.

Larg mormânt, tu mă-nfiori,
Înnoptat şi trist trecut,
Căci în sânu-ţi s-a pierdut,
Cu noianul de plânsori,
Şi norocul ce-am avut.

Foaia interesantă, I, nr 33, 24 august 1897

În ritmul lin al adierii
Doi meri s-alătură-nfloriţi,
Şoptind duios în faptul serii
Ca doi amanţi înlănţuiţi.

Se mira floarea şi suspină...
În loc de inimi arzătoare
Îndrăgostiţii din gradină
Au câte o privighetoare.

Un cântec chemător vibreaza:
E una din privighetori –
Cealaltă tace şi visează
Cutremurată de fiori.

Dar cum apare luna nouă
Sclipind în frunza tremurată,
Privighetorile-amândouă
Încep să cânte – deodată.

Revista modernă, I, nr 13, 31 mai 1901 

Când se-nsenină cerul, cu mii de stele-n faţă,
Nemărginirea mării în raze se răsfaţă;
Iar când îşi pune slava un obrăzar de nori,
Pe mare cade noapte, iar vântul dă fiori...

Şi lacrimile slăvii, şi fulgerele-i toate
Ea le primeşte-n sânu-i ce plânge şi se zbate,
...Iubito! Astfel viaţa-mi legată-i de a ta,
Din cea dintâi clipită de-nfioarare-a mea...

Zâmbeşti? Pe chipu-mi cade o rază fericită...
Urăşti? Îndrept spre duşmani o spadă ascuţită;
Iar când te văd în lacrimi, mi-e sufletul cernit
Şi-n pieptul meu se zbate un demon răzvrătit...

Viaţa literară şi artistică, I, nr 15, 22 aprilie 1907 

La casele cu brazi în poartă
Zăvoru-i tras, ograda moartă.
O candelă-ntr-un colţ clipeşte,
Sporind singurătatea grea...
De-acum şi candela-aţipeşte –
Adormi şi tu, nădejdea mea!

Pe plaiuri, sus, un bucium moare
Şi focurile-s tot mai rare.
Departe-n văi adânci, prin pietre,
Izvorul glăsuieşte-abia ...
Dorm toti in jurul stinsei vetre –
Adormi şi tu, iubirea mea!

În bură de lumina dulce
Coboară luna sa se culce.
Tăcerea aripa-şi desface,
Ţinând pământul tot sub ea...
Pământ şi ceruri dorm în pace – 
Adormi şi tu durerea mea!

Convorbiri literare, XLIV, nr 8, octombrie 1910

...Lacul tremură în roate,
Formele treptat învie:
Phoebe tremură pe toate
Răsărirea ei târzie ...

Ce artist, ce geniu faur
Smulse clipei trecătoare
Luna, idolul de aur
Al perechilor în floare ?

Ca o sufletească mană
Zboară străluciri sub astre, –
Dar în van aştern sub pană
Visul nopţilor albastre –

De rămâi vieaţa toată
Singură, urând iubirea,
N-ai să înţelegi vreodată
Cât e de frumoasă firea...

Convorbiri literare, LIV, nr 4, aprilir 1922

A fugit din lume faur, 
Trist şi nejelit –
Cu săgeţile-i de aur, 
Martie l-a gonit...

Albi plutesc şi roşii norii 
Peste munţi şi chei,
Parcă sufletu-aurorii
A rămas în ei...

Gârlele şi-ncep fanfara, 
Şi, pornind şuvoi,
Strigă-n lume: primăvara 
A sosit la noi!

Ce gândeşti la vremuri duse
Şi suspini mereu? 
Lasă visele apuse, 
Suflete al meu!

Uită lumile de stele, 
Ce-au căzut pălind – 
Bucură-te de acele 
Care se aprind...

Ah, ce dulce e povara 
Mugurilor noi!
Primăvara, primăvara 
A sosit la noi...

Românul, Arad, III nr. 73, 31 martie 1913.

Texte culese din Panait Cerna, „Poezii”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960