E flautul de ceară și tobele-s de pluș;
De pâslă-s contrabasul, viola și oboiul.
Viorile-și înfundă în catifele boiul
Când struna de mătase tresare sub arcuș.
Și totuși peste-orchestră același gesturi vii
Plutesc ondulatorii sau gotice-n fiorul
Vibrației ce-mbracă în negru dirijorul
Împuns mereu de acul baghetei argintii.
Auditoriu-n sală aplaudă floral
Din gingașe petale, cerându-i cu sfială
Orchestrei să biseze tăcerea magistrală
Executată molto vivace în final...
O, clipa-nfricoșată și grea ca plumbul, când
Aromele îmbată, culorile cresc darnic,
Iar peste strune-arcușul alunecă zădarnic
Să scoată doar un sunet din inimă și gând!
Paris, 1966
|
