Unde ești, zi care-atunci ai apus?
Colină-n septembrie, iată-mă sus
În vântul stârnitce făcea frunza să cadă,
Dar scufundat în liniștea din copaci și din nori -
Omagii ale nopții de toamnă, cocori
Treceau peste copilul-iscoadă.
O, ceas depărtat, un cântec de laudă ție!
Cu gât alungit marile păsări zburau prin tărie.
Copilul le striga, de jos, un cuvânt.
Ele țivleau strident și piereau duse de vânt.
În tufe și crengi fâlfâia părul tău desfăcut,
Mumă timpurie, care pe toate le-ai născut,
Mlaștini și fluvii, prăpăstii și astre.
Te-am văzut vânturând
Prin ciurul zării albastre
Colbul incandescent, meteorii.
Pipăind pământul cu toți porii,
Am auzit scaieți și pietre cântând.
Colina plutea. Și țâșnea câteodată
Pe cer în jos o aprinsă săgeată.
Nimerea noaptea. Dar ea la oblâncuri
Cu beznă grăbită rana-și închidea
Și peste plopii legănați neatinsă stătea.
Focuri și izvoare vâjâiau în adâncuri.
|
