Pe umeri pletele-i curg rîu -
Mlădie ca un spic de grîu,
Cu șorțul negru prins în brîu,
O pierd din ochi de dragă.
Și cînd o văd, înebunesc;
Și cînd n-o văd, mă-nbolnăvesc,
Iar cînd merg alții de-o pețesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo și-o petrec
Cu ochii cît e zarea.
Așa cum e săraca ea,
Aș vrea s-o știu nevasta mea,
Dar oameni răi din lumea rea
Îmi tot închid cărarea.
Și cîte vorbe-mi aud eu!
Toți frații mă vorbesc de rău,
Și tata-i supărat mereu,
Iar mama la icoane
Mătănii bate, ține post;
Mă blestemă: -"De n-ai fi fost!
Ești un netot! Ți-e capul prost
Și-ți faci de cap, Ioane!"
Îmi fac de cap? Dar las' să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-npac
Și eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La frați eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor -
Și fac ce vreau! Și n-am să mor
De grija sorții mele!
Mă-ngroapă frații mei de viu!
Legat de dînsa, eu să știu
Că am urîtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pămîntul ce să faci?
Și ce folos de boi și vaci?
Nevasta dacă nu ți-o placi,
Le dai în trăsnet toate!
Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Așa om nici vladică nu-i
Și nu-i nici împăratul!
Să-mi cînte lumea cîte vrea,
Mi-e dragă una și-i a mea;
Decît să mă dezbăr de ea,
Mai bin-aprind tot satul
(Balade și idile 1889)
|
