Se lasă pâcla sură pe nesimțite-n jos
Și-n limpede albastru blând luna se ivește;
Iar nemișcata pânză de apă-ncet albește,
Se pare-un zori de ziuă blajin și somnoros,
Și se desface-n tihnă pustie și adâncă
Singurătatea albă a-ntinsului neant!
Doar tremurul de trestii pe țărmul celalant
O turbură o clipă, sunând din stâncă-n stâncă...
Apoi, se stânge totul în albul somnoros,
Se țese parcă moartea din liniștea pustie –
Și-i noapte, o dulce noapte de toamnă ce te-mbie
În golul veciniciei să te cobori voios...
|
