Noapte de iarnă - Karin Boye

Zăpadă dură care scânteie şi trosneşte.
Singurătate, singurătate, noapte risipită de albul cărărilor.
O sete aspră mă umple:
spaţiul, iarna.
Nu vei izbucni în curând la picioarele mele,
apă adâncă şi rece ca şi pământul,
lume ce uneori prinzi o pojghiţă de brumă,
şi voi, întunericuri dese 
ce steaua-mi răpiţi?
Atunci, ameţeală dură, ameţeală pură, vei îneca
fără mila minciunile putrede.
Unde eşti, amar ocean
de gheaţă şi adevăr?

Traducere de Veronica Porumbacu


  

    
Tweet

    
Share