Ca marmora ce-o scaldă veacuri marea
cu dalta undei rotunjindu-i chipul,
tot șlefuind-o-ncet, în tremurarea
pe care-n țărmi o simte doar nisipul,
încât vibrează în lumina vie
cu-o-naltă, suverană armonie,-
așa cântarea lui ce prinse zborul
din tinda casei în amurg cernită,
primi din cântul ce-ngâna păstorul
durerea noastră-n doină-năbușită;
primi din glasul tainic de talangă
tristețea mută-a oboselii-n cale,
când apăsat de-a norilor falangă
pălmașu-și plimbă uitătura-n vale;
primi și jalea-n buciume nestinsă,
amarul lor sorbi cu-nfiorare,
mocnitul viers al coaselor aprinse
chemând iobagii-n nopți răzbunătoare;
din cornii vii ai vechilor balade
desprinse ritm de vifore și lupte;
stejari pletoși cu fulgere și spade,
răzeșii-i dau mânia să le-asculte.
Și-ntr-o adâncă, vie răsucire,
topindu-le în sufletu-i ce cântă,
sui-n lumină zveltele potire,
statui vibrând cu flacără răsfrântă
în care-auzi cum țara toată cântă!
Din volumul „Enescu suită lirică”, 1959
|
