Nu mai încap troienele pe zări,
Că nu mai știu nici codrul und'să fie...
Și peste văi, pe luncă, prin câmpie,
Nu se zărește-o urmă de cărări...
Cu vuiet greu, sosesc din depărtări
Nămeții suri, pe-aripi de vijelie...
Se zbat în arbori, urlă prin tărie
Și-aruncă-n geamuri crunte-nfiorări
Sunt singur... din oraș, un semn de viață
N-ajunge pân'la mine... îngropat
Într-un măreț mausoleu de gheață
Ca să-nțeleg ce-nseamn-un strop de soare,
Un colț de cer albastru-nrourat,
Și noaptea-n crânguri, o privighetoare...
Din volumul „Sonete”, 1938
|
