Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Miron Radu Paraschivescu

(1911 - 1971)

Prefață
Romanță
Hanny
Suvenir
Septembrie
Copii
Clopot
Contrarii
Poem alb
Zăpezi


         

Prefață

Desigur că un demon sălășluiește-n mine
Pătrunzându-mi gândul ca un ac.
Îmi spune că e rău tot ce-am crezut că-i bine
Și-mi pune întrebări la care tac;
Sădește-n suflet, ca într-o grădină,
Răsadul îndoielii, din truda fără glas,
La fel ca și o umbră ce crește din lumină,
La fel cu vlaga nouă ascunsă în popas.
Adesea, piscul negru în furtună,
Îmi pare strălucind pe zări senine
Și-njurătura-mi pare vorbă bună.
Desigur că un demon sălășluiește-n mine.

La inceputul paginii

         

Romanță

     Pe aceeași ulicioară
     Bate luna în ferești...
     Mihai Eminescu

De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am așteptat,
Când tremurând că n-o să vii
Umblam pe străzile pustii?...

Se însera – și-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm.

Prin case albe, cu zorele,
Clipea o lampă sub perdele
Și răsuna un vechi pian
Prin vălul serii, sub castan.

O ceață cobora ușor,
Simțeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliți
Prindea o stea în vârf de suliți

Și se pierdea cu pasul rar
Prin pâcla serii, pe trotuar,
Când eu pândeam ca și-alte dăți
Pe-același drum să te arăți.

Treceam, pe gânduri, fără zor,
Plângea un greier prin mohor,
Și peste pomi domol cădea
A nopții tainică perdea.

Când te iveai într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toți sunt plini
De flori, de cântec și lumini.

Din volumul „Cântice țigănești”, (1941)

La inceputul paginii

         

Hanny

     În seara când s-au întâlnit
     Ea se-ndrepta cu pas grăbit
     Spre locuință...
     (Cântic de mahala)

În seara când s-au întâlnit,
Ea se-ndrepta cu pas grăbit
Spre locuință.


El îi oferă brațul său,
Dar ea-i răspunse: „Domnul meu,
N-am trebuință!

N-ascult de tinerii frumoși,
Bărbații toți sunt mincinoși,
Cu-o vorbă dulce

Ei te seduc, te-adorm ușor
Ca mamele copiii lor,
Când vor să-i culce...”

El o privește drăgăstos,
Răspunde ea privind în jos:
„Mă cheamă Hanny...

Cu dumneata să merg n-aș vrea,
Acasă frați și mama mea
M-aștept’, sărmanii...”

El o privește amoros,
E luna Mai – și ce frumos
Noaptea pe lună!

Ascunși pe-o bancă, ei și-au dat
Atuncea primul sărutat,
În voie bună.

El este pictor și sculptor,
Un tânăr, doar începător,
Având curajul.

Mulți ani de zile la un loc,
Au dus flămânzi și fără foc
Concubinajul.

Apoi comenzi vin nencetat
Și lauri mulți l-au consacrat,
E-o bogăție!

De-atunci, el se văzu pețit
De mulți bogați, care-i promit
Să-i dea soție

Pe fiica lor, ce-a studiat
La Notre-Dame, și-a voiajat
Prin lumea largă.

Menajul lor, așa plăcut,
Din vina lui a început
Cam prost să meargă.

Atunci îi spuse: „Draga mea,
De-acuma bani eu pot avea
Câți o să-mi placă,

Dar eu și să mă-nsor aș vrea,
Pe când tu stai în calea mea;
Mai bine pleacă!

Vezi plicul ăsta, poți să-l iei.
În el ai zece mii de lei,
Te du cu bine!”...

Ea îl privește supărat,
Iar plicul care i l-a dat
Nici nu-l reține.

Văzând că fostul ei amic
O prețuiește la un plic
‘Napoi l-întinde:

„Ia-ți înapoi bancnotele
Sunt o fetiță domnule,
Ce nu se vinde!...”

Ea dispăru – el se-nsură.
O dată, de la Operă,
Venind acasă,

La poarta lui el observa
O damă care-l aștepta,
Stând rușinoasă:

„Eu sunt iubita ta din Mai,
Pe care-adesea o chemai
„Scumpa ta” Hanny.

Din ziua când ne-am despărțit,
Ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii...

Și dacă ți-am ieșit în drum,
Să știi că am un rost acum,
Nu ca golanii

Ce numai zestre știu vâna
Ori lauri spre-a-i încununa
Și-atâta doară.

Eu am venit ca să ți-o spui
Și-acuma pune-ți pofta-n cui
A doua oara!”

Privind spre dânsa rușinat
El vina lui și-a constatat
Și-și dete seamă,

Că nu-i nici dânsul mulțumit,
Și de pe cotul ei, smerit,
Luând o scamă,

Îi spuse: „Draga mea, nici eu
O știe bunul Dumnezeu,
N-am fost ferice.

E drept, am fost și decorat,
Am luat chiar și Premiul de Stat,
Orice s-ar zice!

Dar până să te văd aici,
Nu-mi dete fericire, nici
     Faima, nici banii!...”

Deși era sub zero grade,
El în genunchi deodată-i cade:
     „Mă iartă, Hanny!”

Înduioșată, ea i-a pus
Pe creștet, mâna ei, de sus,
Zicând: „În fine,

Decât să nu te văd de loc,
Sau tot flămând și fără foc,
Și-așa e bine!...”

Morala

Astfel, iubite cititor,
S-a încheiat idila lor
Făr’ să se știe

Unde anume, când și cum,
Sculptorul și-a pierdut pe drum
A lui soție.

Din volumul „Cântice țigănești”, (1941)

La inceputul paginii

         

Suvenir

De-ncerc pe sub rugina atâtor ani să caut
Parfumul și lumina ce-a strălucit în ei,
Aș regăsi fierbinte cuvântul să te laud,
Ca flacăra ce doarme sub spuză și scântei.

Precum mireasma florii pierită de demult
Preschimbă-n adiere fragilele-i culori
Și-n nevăzuta strună a vântului ascult
Țipându-și tânguirea echere de cocori,

Acum, când cu amurgul cobor lângă pământ,
Iubirea ce mi-ai dat-o mai strâns de el mă leagă,
Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos veșmânt,
Statuia verii crește pe zariștea întreagă.

Din volumul „Laude și alte poeme”, 1959

La inceputul paginii

         

Septembrie

Suflet al meu, ce faci acu,
Pierdut prin lucrurile toate?
Lăsându-și soarele-n bucate,
Vara, catarg de foc, trecu.

Un greier țârâie mărunt
Prin câmpul unde am umblat
Și ca un mort din somn sculat,
În toate pier și-n toate sunt.

Prin vântul serii, glasul tău
Îl mai pândesc, poate, și-acum;
O stea sclipind prin nori de fum
Târziilor păreri de rău.

Mai jos cad toate, până când,
Singur rămas la ceas târziu,
Nu te mai văd, nu te mai știu
Prin timpul ce-l aud sunând.

O, suflete al meu, învie
În lunga toamnă, grea de rod,
Să vezi crescând într-alt norod
Nestinsa ta copilărie!

Din volumul „Laude și alte poeme”, 1959

La inceputul paginii

         

Copii

Poate că-ntr-o zi am să mă-ntreb
Singur ca Hamlet
Sau ca Filip în Escorial
Privindu-se-n nesfârșite oglinzi:
Cine e cu mine
Să mă ajute și mai continue?

Și-atunci veți apărea
Desculțe și mute
Voi
Săracelor versuri
Răsuflet al meu
Gâfâit
Lacrimi
Și strigăt

Ca niște copii înfiați
Culese de pe buzele lumii
Și replămădite
Una cu mine
Copii ai mei
Aproape legitimi
Fiindcă-nvestite
Cu numele meu.

Din volumul „Versul Liber”, 1931-1964

La inceputul paginii

         

Clopot

Pierite chipuri, dintr-o ceață deasă
Memoria le vede prin perdele
Și ea atunci ca pe-un orfan mă lasă,
Întreagă regăsindu-se în ele.

Nălucile-nviate să le dărui
Vreau, celor vii, dar mă cuprinde teama
Clădirile de fum să nu le nărui
Și, grea, tăcerea își pogoară vama.

Un clopot fără limbă, mut sunt, cărui
Doar vântu-i suflă uneori alama.

Din volumul „Tristele”, 1968

La inceputul paginii

         

Contrarii

Sunt scârbă tot, și tot, întors pe dos:
Mi-e drag doar ce e bubă și putoare,
Mărul, nu rumen – putred, viermănos,
Muierea, târfă, acră de sudoare.

Șerpi de cenușă, vineți, mă pătrund:
Băloase gusturi, poftele de slugă,
Și mă ridic și mă scufund pe rând
Sub neagra lor și blestemata glugă.

Iar când ajung numai pârjol și clocot
De fumeg tot: un maldăr de ruine,
Ca-n turnul vechi neostenitul clopot,
Opt îngeri sună trâmbițele-n mine.

Din volumul „Tristele”, 1968

La inceputul paginii

         

Poem alb

                       Motto:
                       Te quiero
(Dintr-un cantec popular spaniol)
  

Poate că spre tine-ndreptasem acest gând
devenit cuvânt
Poate că spre tine-ndreptasem acest cuvânt
devenit sânge
Poate că spre tine-ndreptasem acest sânge
devenit făptură
Poate că spre tine-ndreptasem
această iubire și ură
Poate că spre tine-ndreptasem
această neființă
pe care tu ai primit-o 
și tăcând zâmbind și privind
ai învățat-o să tacă
(deci să strige)
să zâmbească
(deci să plângă)
să privească
(deci să uite)
poate că tu ești viața ei
(de vreme ce-i ești
moartea uitării).

Din volumul „Ultimele”, 1971

La inceputul paginii

         

Zăpezi

Acum, pe-ntregul câmp n-ai să citești
Decât cuneiforme păsărești,

Dar spre-a fi scrise, trebuia sa vină
Din cer transport de liniști și lumină.

Atâta alb, atâta dăruire,
Ca un ecou din nemărginire,

Atâta alb, tot alb jur imprejur,
Din celor vii și mai exact contur. 

Din Efigiile naturii - Antologia pastelului românesc, Editura Minerva, 1971

La inceputul paginii