Miron Radu Paraschivescu

Desigur că un demon sălăşluieşte-n mine
Pătrunzându-mi gândul ca un ac.
Îmi spune că e rău tot ce-am crezut că-i bine
Şi-mi pune întrebări la care tac;
Sădeşte-n suflet, ca într-o grădină,
Răsadul îndoielii, din truda fără glas,
La fel ca şi o umbră ce creşte din lumină,
La fel cu vlaga nouă ascunsă în popas.
Adesea, piscul negru în furtună,
Îmi pare strălucind pe zări senine
Şi-njurătura-mi pare vorbă bună.
Desigur că un demon sălăşluieşte-n mine.

     Pe aceeaşi ulicioară
     Bate luna în fereşti...
     Mihai Eminescu

De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat,
Când tremurând că n-o să vii
Umblam pe străzile pustii?...

Se însera – şi-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm.

Prin case albe, cu zorele,
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin vălul serii, sub castan.

O ceaţă cobora uşor,
Simţeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi

Şi se pierdea cu pasul rar
Prin pâcla serii, pe trotuar,
Când eu pândeam ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi.

Treceam, pe gânduri, fără zor,
Plângea un greier prin mohor,
Şi peste pomi domol cădea
A nopţii tainică perdea.

Când te iveai într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori, de cântec şi lumini.

Din volumul „Cântice ţigăneşti”, (1941)

     În seara când s-au întâlnit
     Ea se-ndrepta cu pas grăbit
     Spre locuinţă...
     (Cântic de mahala)

În seara când s-au întâlnit,
Ea se-ndrepta cu pas grăbit
Spre locuinţă.


El îi oferă braţul său,
Dar ea-i răspunse: „Domnul meu,
N-am trebuinţă!

N-ascult de tinerii frumoşi,
Bărbaţii toţi sunt mincinoşi,
Cu-o vorbă dulce

Ei te seduc, te-adorm uşor
Ca mamele copiii lor,
Când vor să-i culce...”

El o priveşte drăgăstos,
Răspunde ea privind în jos:
„Mă cheamă Hanny...

Cu dumneata să merg n-aş vrea,
Acasă fraţi şi mama mea
M-aştept’, sărmanii...”

El o priveşte amoros,
E luna Mai – şi ce frumos
Noaptea pe lună!

Ascunşi pe-o bancă, ei şi-au dat
Atuncea primul sărutat,
În voie bună.

El este pictor şi sculptor,
Un tânăr, doar începător,
Având curajul.

Mulţi ani de zile la un loc,
Au dus flămânzi şi fără foc
Concubinajul.

Apoi comenzi vin nencetat
Şi lauri mulţi l-au consacrat,
E-o bogăţie!

De-atunci, el se văzu peţit
De mulţi bogaţi, care-i promit
Să-i dea soţie

Pe fiica lor, ce-a studiat
La Notre-Dame, şi-a voiajat
Prin lumea largă.

Menajul lor, aşa plăcut,
Din vina lui a început
Cam prost să meargă.

Atunci îi spuse: „Draga mea,
De-acuma bani eu pot avea
Câţi o să-mi placă,

Dar eu şi să mă-nsor aş vrea,
Pe când tu stai în calea mea;
Mai bine pleacă!

Vezi plicul ăsta, poţi să-l iei.
În el ai zece mii de lei,
Te du cu bine!”...

Ea îl priveşte supărat,
Iar plicul care i l-a dat
Nici nu-l reţine.

Văzând că fostul ei amic
O preţuieşte la un plic
‘Napoi l-întinde:

„Ia-ţi înapoi bancnotele
Sunt o fetiţă domnule,
Ce nu se vinde!...”

Ea dispăru – el se-nsură.
O dată, de la Operă,
Venind acasă,

La poarta lui el observa
O damă care-l aştepta,
Stând ruşinoasă:

„Eu sunt iubita ta din Mai,
Pe care-adesea o chemai
„Scumpa ta” Hanny.

Din ziua când ne-am despărţit,
Ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii...

Şi dacă ţi-am ieşit în drum,
Să ştii că am un rost acum,
Nu ca golanii

Ce numai zestre ştiu vâna
Ori lauri spre-a-i încununa
Şi-atâta doară.

Eu am venit ca să ţi-o spui
Şi-acuma pune-ţi pofta-n cui
A doua oara!”

Privind spre dânsa ruşinat
El vina lui şi-a constatat
Şi-şi dete seamă,

Că nu-i nici dânsul mulţumit,
Şi de pe cotul ei, smerit,
Luând o scamă,

Îi spuse: „Draga mea, nici eu
O ştie bunul Dumnezeu,
N-am fost ferice.

E drept, am fost şi decorat,
Am luat chiar şi Premiul de Stat,
Orice s-ar zice!

Dar până să te văd aici,
Nu-mi dete fericire, nici
     Faima, nici banii!...”

Deşi era sub zero grade,
El în genunchi deodată-i cade:
     „Mă iartă, Hanny!”

Înduioşată, ea i-a pus
Pe creştet, mâna ei, de sus,
Zicând: „În fine,

Decât să nu te văd de loc,
Sau tot flămând şi fără foc,
Şi-aşa e bine!...”

Morala

Astfel, iubite cititor,
S-a încheiat idila lor
Făr’ să se ştie

Unde anume, când şi cum,
Sculptorul şi-a pierdut pe drum
A lui soţie.

Din volumul „Cântice ţigăneşti”, (1941)

De-ncerc pe sub rugina atâtor ani să caut
Parfumul şi lumina ce-a strălucit în ei,
Aş regăsi fierbinte cuvântul să te laud,
Ca flacăra ce doarme sub spuză şi scântei.

Precum mireasma florii pierită de demult
Preschimbă-n adiere fragilele-i culori
Şi-n nevăzuta strună a vântului ascult
Ţipându-şi tânguirea echere de cocori,

Acum, când cu amurgul cobor lângă pământ,
Iubirea ce mi-ai dat-o mai strâns de el mă leagă,
Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos veşmânt,
Statuia verii creşte pe zariştea întreagă.

Din volumul „Laude şi alte poeme”, 1959

Suflet al meu, ce faci acu,
Pierdut prin lucrurile toate?
Lăsându-şi soarele-n bucate,
Vara, catarg de foc, trecu.

Un greier ţârâie mărunt
Prin câmpul unde am umblat
Şi ca un mort din somn sculat,
În toate pier şi-n toate sunt.

Prin vântul serii, glasul tău
Îl mai pândesc, poate, şi-acum;
O stea sclipind prin nori de fum
Târziilor păreri de rău.

Mai jos cad toate, până când,
Singur rămas la ceas târziu,
Nu te mai văd, nu te mai ştiu
Prin timpul ce-l aud sunând.

O, suflete al meu, învie
În lunga toamnă, grea de rod,
Să vezi crescând într-alt norod
Nestinsa ta copilărie!

Din volumul „Laude şi alte poeme”, 1959

Poate că-ntr-o zi am să mă-ntreb
Singur ca Hamlet
Sau ca Filip în Escorial
Privindu-se-n nesfârşite oglinzi:
Cine e cu mine
Să mă ajute şi mai continue?

Şi-atunci veţi apărea
Desculţe şi mute
Voi
Săracelor versuri
Răsuflet al meu
Gâfâit
Lacrimi
Şi strigăt

Ca nişte copii înfiaţi
Culese de pe buzele lumii
Şi replămădite
Una cu mine
Copii ai mei
Aproape legitimi
Fiindcă-nvestite
Cu numele meu.

Din volumul „Versul Liber”, 1931-1964

Pierite chipuri, dintr-o ceaţă deasă
Memoria le vede prin perdele
Şi ea atunci ca pe-un orfan mă lasă,
Întreagă regăsindu-se în ele.

Nălucile-nviate să le dărui
Vreau, celor vii, dar mă cuprinde teama
Clădirile de fum să nu le nărui
Şi, grea, tăcerea îşi pogoară vama.

Un clopot fără limbă, mut sunt, cărui
Doar vântu-i suflă uneori alama.

Din volumul „Tristele”, 1968

Sunt scârbă tot, şi tot, întors pe dos:
Mi-e drag doar ce e bubă şi putoare,
Mărul, nu rumen – putred, viermănos,
Muierea, târfă, acră de sudoare.

Şerpi de cenuşă, vineţi, mă pătrund:
Băloase gusturi, poftele de slugă,
Şi mă ridic şi mă scufund pe rând
Sub neagra lor şi blestemata glugă.

Iar când ajung numai pârjol şi clocot
De fumeg tot: un maldăr de ruine,
Ca-n turnul vechi neostenitul clopot,
Opt îngeri sună trâmbiţele-n mine.

Din volumul „Tristele”, 1968

                       Motto:
                       Te quiero
(Dintr-un cantec popular spaniol)
  

Poate că spre tine-ndreptasem acest gând
devenit cuvânt
Poate că spre tine-ndreptasem acest cuvânt
devenit sânge
Poate că spre tine-ndreptasem acest sânge
devenit făptură
Poate că spre tine-ndreptasem
această iubire şi ură
Poate că spre tine-ndreptasem
această nefiinţă
pe care tu ai primit-o 
şi tăcând zâmbind şi privind
ai învăţat-o să tacă
(deci să strige)
să zâmbească
(deci să plângă)
să privească
(deci să uite)
poate că tu eşti viaţa ei
(de vreme ce-i eşti
moartea uitării).

Din volumul „Ultimele”, 1971

Acum, pe-ntregul câmp n-ai să citeşti
Decât cuneiforme păsăreşti,

Dar spre-a fi scrise, trebuia sa vină
Din cer transport de linişti şi lumină.

Atâta alb, atâta dăruire,
Ca un ecou din nemărginire,

Atâta alb, tot alb jur imprejur,
Din celor vii şi mai exact contur. 

Din Efigiile naturii - Antologia pastelului românesc, Editura Minerva, 1971