Mihai Codreanu

Ascultă glasul frunzelor bronzate,
Când asprul vânt de toamnă le frământă
E un suspin metalic ce-nspăimântă,
Pornit din mii de strune descordate.

Foşnesc prin goluri game variate
Şi-n nesfârşite şuierări s-avântă:
Vioare, flaute şi harfe cântă
Stridente psalmodii destrăbălate...

Ascultă glasul frunzelor pălite,
Când gem de vântul toamnei biciuite
Şi cad... şi mor, îngălbenind cărarea...

E comedie plânsul lor şi-i dramă:
Iar dacă vrai să-ţi înţelegi chemarea,
Ascultă glasul frunzelor de-aramă...

Din volumul „Statui – Anotimpuri”, 1914


  

    
Tweet

    
Share
  

Din iarna sufletului meu porneşte
Un stol de corbi spre zările cernite:
Sunt dorurile mele nemplinite;
... Şi-n iarnă cugetarea-mi viscoleşte.

În gemete pustii se prelungeşte
Ca-n golul unei vetre părăsite;
... Şi corbi sporesc în cete înmiite...
Şi stolul tot mai jalnic croncăneşte!...

Nu văd în zări nici urma unei stele;
Doar viscolul din gândurile mele
Tot mai pornit prin gerul lui mă poartă...

... Iar corbii, presimţindu-şi trista pradă,
Spre inima-mi pe jumătate moartă
Îşi năpustesc sălbatica grămadă...

Din volumul „Statui – Anotimpuri”, 1914


  

    
Tweet

    
Share
  

Stă drept în sus; - iar sobra majestate
A ramurilor sale-n mlădiere
Vibrează calm în magica tăcere
Din visătoarea lui singurătate.

În crengi, uşor... tot mai uşor, străbate
Încetinel zefiru-n adiere...
Şi-un freamăt lin, un freamăt de mistere,
Foşneşte-n frunze-alene clătinate.

Ce simţitor e plopul meu din vale:
Când râzi, pătrunde-n ramurile sale
Un viu concert de râsete-n surdină;

Iar dacă plângi, în plop ecoul zboară...
Şi, frământat de jale, se-nfioară
Din vârf de crengi şi pân' la rădăcină.

Din volumul „Statui – Colori şi linii”, 1914


  

    
Tweet

    
Share
  

         "Seul le silence est grand, tout
            le reste est faiblesse."
                                 Alfred de Vigny

Senin amurg, coboară-ţi lin tăcerea
Pe inima-mi de doruri chinuită...
Şi-n măreţia ta nemărginită,
Îmi farmecă şi-nvăluie-mi durerea.

În tine doar de aflu mângâierea
De-a nu mai şti de soarta mea trudită,
Căci mintea îmi adoarme liniştită
Şi-ţi sorb numai prin simţuri adierea.

Nici visuri n-am, nici cugetări deşarte;
De lumea-ntreagă nu mă mai desparte
Nici fericirea, nici nefericirea;

Nu simt atunci iubire şi nici ură,
Mă soarbe-n largul ei nemărginirea
Şi mă topesc în sânul tău, Natură...

Din volumul „Statui – Din armoniile durerii”, 1914


  

    
Tweet

    
Share
  

         Sinteză sub soare

De neurastenie fugărit,
M-am dus să caut linişte la ţară;
Dar monotona pace seculară,
Cântată de poeţi, – m-a plictisit.

Lumine-n zori şi umbre-n asfinţit...
Şi toamnă, iarnă, primăvară, vară...
Şi-n casă gol... şi-acelaşi gol afară...
Şi totul repetat necontenit.

Oraş ori sat, - netrebnice fermente,
Aceleaşi în palate turbulente
Şi-n paşnicul colibelor azil.

Oriunde trudă fără de repaos...
Şi-n sfere vide: Astrul inutil,
Perpetuând banalitatea-n haos.

Din volumul „Cântecul deşertăciunii – Acorduri triste”, 1921


  

    
Tweet

    
Share
  

Cad frunze-ngălbenite, cad mereu...
... Şi vântul geme-n toamna-ntârziată
Şi fiecare frunză scuturată
Cuprinde-o lacrimă din pieptul meu.
Mă simt străin de tot ce mă-nconjoară,
De mine însumi chiar mă simt străin...
Şi-al sării trist şi-ntunecat declin
În giulgiul său de nouri mă-nfăşoară.
O negură de corbi se-nalţă-n stol
De pe-un copac cu ramuri despoiate
Şi-ntr-un potop de strigăte stacate,
Sfidând amurgul, se topeşte-n gol.
Îmi amintesc de vremea de-nainte,
De fluturi şi de flori îmi amintesc...
Şi cum pe drumuri singur rătăcesc,
De tine, draga mea, mi-aduc aminte:
Cum te-aşteptam în braţe să te strâng
Pe banca din aleea solitară,
Pe când în străvezia primăvară
Privighetorile cântau în crâng!
Era pe-atunci speranţă-n orice rază
Şi dor în orice floare... şi era
Atâta poezie, draga mea.
... Şi văd cum toate-acum se-nmormântează.
Iar peste moartea sufletului meu,
Ucis şi el de-a Firii grea durere,
Încet se lasă noaptea... şi-n tăcere
Cad frunze-ngălbenite, cad mereu...

Din volumul „Cântecul deşertăciunii – Romanţe libere”, 1921


  

    
Tweet

    
Share
  

E toamnă. Noapte. Plouă. Insomnie.
Deschid albumul cu fotografii:
Cei vii sunt morţi, pe când cei morţi sunt vii, - 
Şi toţi îmi dau o criză de fobie.

Îi văd trecând prin viaţa mea pustie
Cu relativul vieţii lor pustii...
Şi-n pragul absolutei veşnicii,
Aştept să-mi sune ceasul lor şi mie.

Mereu ciocanul vremii cade greu
Şi-mi bate cuie la sicriu mereu,
Cu iscusinţa lui stăruitoare...

Şi-mi fură somnul spaima de pământ...
Şi mor mereu cu clipa care moare...
Şi-afară-i toamnă, noapte, ploaie, vânt...

Din volumul „Turnul de fildeş – Lira neagră”, 1929


  

    
Tweet

    
Share
  

A mai trecut o zi din viaţa mea
Şi-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârşitul;
Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul:
"Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?

În vreme clipa dacă-ncremenea,
Ţi-ar fi rămas în noapte răsăritul...
Şi-n volbură ţi-ar fi rămas zenitul...
Şi slava ta-n gheenă rămânea...

Când trecerea e singura tărie,
A veşniciei nestatornicie
N-o tângui cu plânsul tău nerod;

Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare,
Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod
Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare"...

Din volumul „Statui – sonete şi evadări din sonet” – Lira neagră, 1939

Texte culese din Mihai Codreanu, "Scrieri", Editura pentru Literatura, Bucureşti, 1968


  

    
Tweet

    
Share